Cu o nemarginita satisfactie am parcurs cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane: o cavalcada byroniana prin ograda "sentimentelor cuvenite" (Gombrowicz) si a "pioaselor confuzii" (Calinescu) pe care ne-am obisnuit s-o numim istoria literaturii romane. Capitol dupa capitol, lucrarea se articuleaza ca o denuntare a mistificarilor din cauza carora studiul Literelor treneaza inca, la aproape 20 de ani de la schimbarea de regim, sub aspectul unui ireformabil si nedemn hibrid estetico-ideologic, cu o estetica aproximativa si o ideologie bricolata din cele mai diverse si incompatibile surse.Profesorul bucurestean, antrenat de vreun deceniu intr-o munca de reevaluare a literaturii produse in Romania comunista, se vede obligat sa faca o pauza si sa isi curete uneltele de lucru, pline de glodul pe care l-a destelenit. Iata de ce aceasta lucrare, conceputa ca un survol al chestiunilor controversate de reprezentare a trecutului literaturii romane, revine insistent la problemele suscitate de submergerea in nenorocita epoca comunista.
Tipologic, cartea lui Negrici se inscrie intr-o merituoasa serie de analize ale mitologiilor de consum din domeniile umaniste, ilustrata pina acum de Lucian Boia, pentru istorie, si de Mircea Martin, pentru literatura. Trebuie spus ca Iluziile literaturii romane nu se bucura de rigoarea si spiritul de geometrie pe care, de exemplu, Mircea Martin le dovedise in cartea sa din 1981, G. Calinescu si „complexele” literaturii romane. Scrierea lui Eugen Negrici e compusa din doua parti inegale ca intindere, descriind doua reflexe psihice ale culturii noastre – un instinct de aparare si unul de compensare. Nu sint, probabil, singurele astfel de „instincte” ce pot fi identificate in studiul literaturii romane: de exemplu, Eugen Negrici insusi vorbeste, in mai multe locuri, despre placerea autodefinirii negative la romani, pe care Luca Pitu a numit-o „sentimentul romanesc al urii de sine”, fara a o contabiliza insa alaturi de celelalte doua deja mentionate.
Sa apreciem insa ca pe autor nu-l intereseaza decit complexele identitare cu rasfringere literara, apte sa genereze proiectii imagologice involuntare in istoria literaturii romane. Cele doua seturi de reflexe mitologizante ce reinvie periodic in literatura romana in momente de stres identitar sint ilustrate prin intermediul unor „studii de caz” aplicate la momentele cele mai pregnante de manifestare a respectivelor reflexe. Astfel, „impulsul protector” discutat in prima parte a cartii duce la tabuizarea patrimoniului literar, fapt evidentiat de tezaurizarea marilor scriitori junimisti in formula de patru, drept „clasici” ai unei traditii care nu-i va asimila cu adevarat, la modul creator, decit foarte tirziu, iar pe unii niciodata.
In schimb, „impulsul compensator” va genera momentele de lipsa a ratiunii critice, dintre care unul de seama este episodul protocronist din anii ’70-’80. Analizele lui Eugen Negrici pornesc de foarte sus, de la o altitudine de zbor eseistic peste parcelele bine delimitate ale literaturii romane, napustindu-se, din cind in cind, asupra prazii si amendind flagrante, uneori grosolane erori de perceptie ale istoricilor nationalisti sau pur si simplu interesati in confiscarea puterii simbolice prin intermediul partidului sau al sufragiului popular.
Desi asalturile sint distribuite cu echitate asupra tuturor marilor epoci din periodizarea standard, de uz didactic, a literaturii romane (se vorbeste, la rind, despre fantasmele protocroniste ale „vechistilor”, despre osirdia de a identifica un romantism, ba chiar si un preromantism la pasopt, despre absenta unei poetici moderniste veritabile in cadrul interbelicului – teza de mare subtilitate, care nu poate fi respinsa cu usurinta, asa cum incearca Daniel Cristea-Enache intr-o cronica recenta), totusi partea leului revine literaturii postbelice. Lucru de inteles: datorita proportiilor dezastrului cultural din anii ’50, dar si spiritului adesea tranzactional al literaturii scrise dupa 1965, recolta mitologica a perioadei este pur si simplu fabuloasa, invitind la cartografieri de anvergura, dar si la analize microscopice de efect. Se constata deci si in aceasta latura un dezechilibru, ceea ce face din scrierea lui Eugen Negrici mai degraba o carte „de autor” decit un eseu care sa epuizeze tema ereziilor istoriografice din literatura romana.
O razbunare pagina cu pagina
Insa deficitul de structurare al scrierii este compensat de o volubilitate verbala extraordinara, care serveste tema cu asupra de masura. Umoarea neagra a autorului se revarsa in valuri binefacatoare, ceea ce transforma lectura acestei carti, pentru cititorul pregatit, intr-o razbunare pagina cu pagina. Tonul profesorului este inalt-pedepsitor, iar vocea ratiunii coborite in pagina suna adesea agresiv. Este de inteles tonalitatea iritata in fata zidului inalt de poncife national-comuniste care au luat locul literaturii romane insesi, uzurpind ascendente legitime, precum cea a lui Calinescu, nici ea lipsita de pacate proprii.
In Iluziiile literaturii romane sint enumerate si catalogate, intr-un insectar cuprinzator, teme obsesive ale nationalistilor dintotdeauna, reactii pulsionale ale unui suflet etnic mult solicitat, reprezentind tot atitea simptome ale alertelor de tipul „patria in primejdie”, dar incapabile sa reziste unei analize oneste, dezinhibate, europene, in conditii de relativa stabilitate politica si economica.
Profesorul isi foloseste uriasul savoar teoretic si marea familiaritate cu toate cotloanele literaturii romane pentru a realiza acest tablou al iluziilor retrospective, al proiectiilor de sine intr-o istorie cultural-literara rescrisa la fiecare douazeci de ani. Detururile imagologice constatate sint nenumarate, facindu-l pe Eugen Negrici sa vorbeasca in mai multe locuri, cu o vehementa ce e ea insasi un spectacol, despre „institutia mistificatoare a istoriei literare”, despre „scoala minciunii artistice”, despre „sentimentul de jena” pe care il trezeste iesirea de sub zodia de fascinatie a unei epoci artistice si despre multe altele. Autorul evoca nenumarate momente de rateu al constiintei critice, observind preschimbarea unui onest instrument de lucru, cum ar trebui sa fie istoria literaturii romane, intr-o institutie de protectie mamoasa sau de afirmare triumfalista a fiintei nationale.
Subiectele asupra carora autorul intirzie cu folos si cu justificata enervare sint nenumarate: artificialitatea instituirii, prin decret, a unei traditii organice a scrisului romanesc; hibridizarea criteriilor de evaluare literara (cu toate protestele, chiar si Calinescu favorizeaza personalitati istorice pentru meritele lor culturale, iar nu literare); romanizarea abuziva, in goana sincronizarii cu orice pret, a formelor si curentelor europene; protocronismul fie iresponsabil, fie agresiv politizat („scormonirea dupa stramosi”, cum ii spune, inspirat, Negrici); inventia de concepte care sa flateze iluzia bogatiei unei culturi vechi; „fabrica de sfinti” pusa la lucru de un febril imaginar colectiv in marginea unei istorii nationale mai degraba meschine; rasismul fundamental al viziunii calinesciene din marea Istorie…
Toate aceste motive de radiografie necesara si pedepsitoare intirzie totusi sa se aseze intr-un singur tablou sinoptic, al „maladiilor spiritului” national – maladii care, fireste, nici nu ne apartin intru totul. Negrici insusi arata ca instinctele mitizante actioneaza in maniera asemanatoare in Romania si in Coreea sau in Romania si in Elvetia.
Pacat ca actiunea comparatista nu ramine mai aproape de casa, in zona Balcanilor, a Ucrainei si Ungariei, unde ar putea fi mult mai fructuoasa decit in zona predilecta in care s-au cautat inrudiri onorante in ultimul deceniu, anume Europa Centrala. Insa scopul propus nu este de a cauta inrudiri in materie de mentalitate mitologizanta a unei culturi. Negrici incearca o operatie de dezvrajire de sub cintecul de sirena al unei traditii istoriografice foarte puternice, active dinainte de Calinescu, dar culminind odata cu marea sa lucrare din 1941. E adevarat ca cel mai bun mod de a contracara operatia mitizatoare a unui istoric literar este sa scrii o noua istorie a literaturii romane, asa cum ambitiona I. Negoitescu inca din tinerete, intr-un proiect pe care trebuia sa-l initieze volumul nemaiaparut in 1947, Poetii romani, si pe care Istoria literaturii romane din 1993 trebuia (dar n-a reusit) sa-l duca pina la capat. Insa nu asta cauta Negrici, nu o inlocuire a optiunilor mitizatoare ale lui Calinescu cu altele. El isi doreste o eliberare de sub tirania manualului, o trezire a cititorului adormit de ineptiile de lectura ale generatiilor trecute, o regindire a ansamblului literaturii romane in afara binevoitoarelor captatii ale unui imaginar mereu la pinda.
Petele din soare
Cu toate acestea, si in ciuda excelentelor ochiri proaspete pe care profesorul le arunca, scrutator, in toate epocile literaturii nationale, ramin inca, in propunerile sale de reformulare a seriei diacronice a literaturii romane, o serie de inertii pe care nici profesorul bucurestean nu le detecteaza sau pe care decide sa le ignore. Astfel, respingerea amatorismului pasoptist, facuta cu destule argumente perfect legitime, mai ales in temeiul esteticii sale simpliste, bazate pe ironie si duiosie (dar Negruzzi?), este oarecum contrazisa chiar de catre autor atunci cind lanseaza propunerea canonica a Catastihului amorului, text intemeiat la rindul sau, intr-o masura covirsitoare, pe procedeul ironiei.
Totodata, opunerea lui Lovinescu, in mai multe locuri din carte, fata de rivalul iesean Ibraileanu pare o simpla reluare a unor idiosincrasii din interbelic, colportate de catre istoria literara neatenta din anii ’60-’70. In locul unei priviri mai nuantate, care sa renunte la aceasta rivalitate insuficient justificata cu textele in fata, autorul prefera imaginea traditionala a criticului modernist refuzat de Academie, opus vetustului gherist de la Iasi, ceea ce seamana mai degraba cu o preluare din fondul de aur al prejudecatilor istorico-literare romanesti decit o optiune lucida si dezvrajita. Este posibil ca, in acelasi sens, al restringerii unor date pentru ca demonstratia sa devina mai cursiva, sa aiba loc si ipostazierea lui Zarifopol ca anticlasicist dintr-o spita inrudita cu a lui Eugen Ionescu, idee calinesciana ce corupe realitatea textului lui Zarifopol aflat in cauza: eseul Clasicii, din care Negrici citeaza dupa… Calinescu, nu sustine ideea renuntarii la clasici, ci mai degraba, in dispretul „burgeziei”, posibilitatea reinventarii lor de catre cititori inventivi si artisti.
Dar de ajuns cu petele din soare. Lectura oferita de cartea lui Eugen Negrici este una tonica si exultanta. Iar diagnosticul pe care il propune ii razbuna pe toti cititorii de literatura romana, frustrati de prea lungile perioade de adormire a spiritului critic. Un exercitiu de luciditate apasat, ritos, acuzator este cartea de fata, confirmind prin aparitia sa ca timpul este pregatit pentru o privire noua, europeana, asupra locului culturii noastre sub soare. Si ca nu ar fi deloc exclus ca tocmai reputatul profesor bucurestean, autorul unei impunatoare bibliografii de referinta aflata in continua crestere, sa ne-o ofere.
Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane, Cartea Romaneasca, 2008