Recenta și grăbita trecere prin Belgrad de la sfârșitul lunii octombrie, cu ocazia târgului de carte de acolo, unde România a fost invitată de onoare, m-a făcut să îmi aduc aminte de vremuri trecute. Plimbarea pe străzile Belgradului, despre care am scris săptămâna trecută, mi-a amintit printre altele de senzația trăită cu intensitate adolescentină în România anilor 1980: că eram blocat între granițele celei mai retardate țări din partea noastră de Europă.
În imediata mea vecinătate nu era Serbia, ci federația iugoslavă, cel mai liberal stat comunist din epocă. Ceva mai sus, la nord-vest, se aflau vecinii noștri maghiari, cu „gulaș-comunismul“ lor mult mai soft decât tot ce au cunoscut românii. Deși greu de comparat cu pseudo-comunismul iugoslav, regimul politic din Ungaria devenise de multă vreme unul permisiv, conducându-se după ideea conform căreia „cei ce nu ni se opun sunt alături de noi“. În consecință, țara vecinilor noștri devenise mult mai prosperă și mai deschisă decât România înfricoșată și flămândă. În nord și nord-est, unde astăzi ne învecinăm cu Ucraina și Republica Moldova, se afla pe atunci Uniunea Sovietică, mama comunismului, care tocmai trecea, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, prin perestroika și glasnost. Relaxarea propusă și impusă de noul secretar general al Partidului Comunist oferea un grad de libertate proaspătă – și relativă, e drept, dar imensă în comparație cu ceea ce cunoscuseră cetățenii sovietici în deceniile trecute. Până și vecinii noștri bulgari din sud, cu care ne comparăm de atâta vreme ca să ne alinăm frustrările, se bucurau de mai multă libertate și duceau o viață mai decentă decât românii. Nu degeaba programele televiziunii bulgare erau urmărite cu obstinație în sudul României, în vreme ce reciproca nu era deloc valabilă. Singura țară față de care ne puteam afirma o oarecare superioritate în mizerie era Albania, dar cui îi păsa la noi de Albania?
Iar acum, în 2022, eu mă plimbam pe străzile capitalei unei țări rămase în afara Uniunii Europene, printr-un Belgrad frumos, dar parcă mai ponosit decât Bucureștiul și rămas undeva în anii 1990, cu nostalgii iugoslave de 1980. Atunci, odinioară, dacă mi-ar fi spus cineva că va veni o vreme când românii vor putea circula prin Europa și prin lume mai ușor decât vecinii noștri sârbi, aș fi râs ironic. Cum aș fi făcut și dacă mi s-ar fi zis că Ungaria o să devină cândva o țară mai conservatoare și mai prost văzută în Europa decât eram noi. Am fost obișnuit să cred că prosperitatea, libertatea și democrația sporesc pe măsură ce te deplasezi spre vest – și, pe deasupra, am crescut și eu cu ceea ce Luca Pițu numea ironic „sentimentul românesc al urii de sine“. Doar că astăzi lucrurile stau cu totul altfel.
Exact la vest de România, în imediata noastră vecinătate, se află acum două state cu regimuri caracterizate drept iliberale: Ungaria lui Viktor Orbán și Serbia lui Aleksandar Vučić. Țările la care odinioară ne uitam cu admirație și jind sunt antimodele de democrație, iar apropierea lor de Rusia putinistă le condamnă la izolare politică. Comparativ cu ele, România e, cu toată delăsarea și corupția ei, o țară frecventabilă, catalogată printre democrațiile europene. Îmi vine să exclam, cu teama superstițioasă că vorbesc despre o minune care n-o să țină mai mult de trei zile proverbiale, „Am ajuns s-o văd și pe asta“. O să repet ce-au spus și alții: cu toate greșelile și șovăielile noastre, cu toată corupția și incompetența din politică și administrație, România se află – nu neapărat datorită meritelor românilor – în cel mai fast moment al istoriei ei. Să dea Domnul să țină. Zic asta fiindcă, influențat de amintirea vremurilor de odinioară, îmi vine greu să cred că lumea din imediata noastră apropiere s-a putut schimba atât de mult și că ar putea rămâne așa. Dacă Serbia, dacă Ungaria – țări cu mai multă tradiție democratică și o istorie de proteste civice mult mai vie – au ajuns într-o asemenea stare, oare cât de mare e riscul s-o pățim și noi, cu mămăliga noastră care explodează atât de greu?
Mă gândesc la asta. Îmi zic că am avut iarăși noroc, la fel ca în 1918. Și sper ca de data asta să ne țină.