…și vine o zi de toamnă, uscată ca o văduvă de război dintr-un sat pustiit și alegi din raft un CD să-l pui în player și asculți cu atenția dictată de împrejurarea că ai cumpărat CD-ul încercând „să sprijini rockerii români“ și știi c-ar fi bucuroși să-i menționezi la rubrica săptămânală, în tabletă (fiindcă textul tău nu e cronică oficială, îmbrăcată la patru ace, de pus cu mândrie pe wall) și te simți inconfortabil simțind cum trec pe lângă tine niște piese corect făcute, însă lipsite de scânteia capabilă să aprindă iar vreascurile stivuite pe cenușa zilelor tale.
De ce te deprimă o muzică destinată să încânte? Știi, dar explicațiile n-au rost, nici loc… Amărât, cu inima gata să-ți iasă din piept ca la ultima suflare, te urnești anevoie și pleci să te plimbi nu prea departe de locuință – sunt locuri banale ce ți-au încântat lentila foto în orice anotimp. N-ai mai fost prin zonă de-o lună întreagă, prins în gheara comodității ca un câine în lanț, hrănit regește de stăpânul invizibil numit obișnuință. Ziua de noiembrie e caldă, norii alburii de abia împiedică razele soarelui să ardă mocnit, lumina se cerne difuză ca speranța într-un viitor imprecis. Care viitor?
Ajungi la fântâna arteziană să-ți umpli sticla de apă din, probabil, cea mai bună sursă potabilă accesibilă. Și iarăși te uimește ce (re)vezi. Platoul din jur slujea cândva de curte pentru grajdurile și acareturile fermei de vaci a CAP-ului comunal. Îți amintești fojgăiala intensă din anii socialismului, faima produselor lactate ce luau calea exportului, atmosfera de colhoz, cu perioadele de lâncezeală și heirupism ș.a.m.d. Și apoi, după 1990, spargerea colectivei, distrugerea clădirilor, furatul materialelor de construcție, ruinele cuprinse treptat de vegetație, ca-n dispărute cetăți khmere sau mayașe. Acum cresc aici tufe de soc și măceș, iar maidanul se umple de gunoaie nicicând acoperite de bălării. Deunăzi, cineva s-a îndurat să curețe zona din preajma fântânii, croind un șanț de scurgere a neprețuitului lichid către nu se știe ce crăpătură căscată de secetă la câteva zeci de metri mai încolo, ca un rânjet sălbatic adresat umanității iresponsabile și insensibile. Nu lucrase un activist de mediu autentic, fiindcă ar fi adunat și căruța de sticle de plastic, pungi de chipsuri, șosete rupte, încălțăminte delabrată și alte articole scoase din uz ale civilizației consumiste năvălite și pe plaiurile astea de trei decenii încoace. Ți-a fost peste puteri să strângi tu relicvele mizerabile, ziua fusese deja grea și nu credeai că intempestiva acțiune ecologică poate vindeca răni psihice…
Te-ai dus apoi spre clinul de tufișuri, la marginea unui crâng de salcâmi, unde știai că este un drumeag pietruit pe sub liziera de-o tonifiantă frăgezime, primăvara. Drumeagul nu mai era! În locul lui se lățea un strat de pietriș tasat cu fadroma, în pregătirea vreunei… autostrăzi asfaltate pe bani europeni. Destinația? Cimitirul sătesc și islazul!
Te-ai întors mai cătrănit decât la plecare, aproape gata să comiți un gest teribilist, precum noii protestatari care mânjesc tablouri celebre, imaginându-și că pot întoarce astfel curgerea vremii. Ți-ai pus în pahar tradiționalul elixir al uitării și ai pornit PC-ul într-o doară, deloc curios de noutăți. Și, în loc să vezi ce se mai întâmplă prin lume, ai deschis programul de muzică și norocul ți-a surâs cu coada ochiului drept: albumul Waiting For The Daylight, scos de Erja Lyytinen, în octombrie 2022, la Tuohi Records, aștepta să apeși butonul de play.
Iar soloul de chitară cu care începe piesa Bad Seed te-a luminat instantaneu, alungându-ți negura din suflet, amăreala din inimă și gândurile ucigătoare. Ceea ce le dorești din plin și preacinstiților cititori.