Nimic nu anunță turnura pe care story-ul din Fete și băieți urmează să o capete în ultimele secvențe. Explicația e în știința dramaturgului de-a ocoli predictibilitatea în șirul de întâmplări ce compun materia epică a piesei, desfășurând-o prin storytelling, gradând evoluția spre tensiunea din final.
E scris impecabil acest one woman show pe care Dennis Kelly, foarte cunoscut în Marea Britanie ca autor de teatru și scenarii pentru marele și micul ecran, l-a început într-un terminal de pe aeroportul din Napoli, loc pe care îl și menționează în piesă. Story-ul debutează cu note comice, e o poveste de viață cum tot auzim, o Ea și un El se cunosc din întîmplare într-o, cum ziceam, aerogară, se iubesc cu foc, întemeiază o familie, fac doi copii.
Dar suntem la teatru și, pe măsură ce narativul avansează, lucrurile iau întorsături neașteptate. Într-un articol din „The Guardian“ din preajma premierei britanice (2018, la Royal Court Theatre), Kelly zice că sunt doar două personaje în text, Ea, fără nume (cu excepția copiilor, nimeni nu are nume, tocmai pentru le a sublinia centralitatea), care-și narează life line-ul, și publicul. Evocarea dramaturgică include și alte personaje, dar amplasarea teatrală aceasta este: o femeie matură se confesează celor din public pe care-i implică nu numai emoțional, ci efectiv, cu replici de tipul „știți cum e…“, recurgând la experiențele lor de viață, adresându-li-se direct unora din primele rânduri. Dennis Kelly recurge la varianta de teatru ca întâlnire, ca spațiu de reunire a artiștilor și a publicului, entități ale unei comunități aflate în același timp și în același loc pentru catharsis.
Fiecare detaliu al epicului capătă atenție scenică
Tema de fond din Fete și băieți e patriarhatul care definește lumea noastră de milenii, dominația masculinității, a testosteronului ce o ia razna în anumite circumstanțe și devine toxic, distructiv. Anihilator chiar. Fete și băieți vorbește despre anihilarea familiei ca formă extremă, patologică, nu incriminator, doar chestionând un fenomen în creștere procentuală și specific sexului catalogat ca puternic. Căci ce altceva ar fi de înțeles când tatăl își ucide cu sânge rece propriii copii, într-un context de Medeea răsturnată, cum zice Kelly, ca premiză textuală?
Textul acesta scris cu precizie milimetrică a fost tradus de actrița Raluca Aprodu și de regizorul Cristi Juncu. Un atu, căci traducerea teatrală impune specificitatea performativității, iar a fi tălmăcit din engleză în română de doi practicieni implicați în punerea lui în scenă îi garantează această însușire esențială. Cumva, deja prin traducere Raluca Aprodu s-a și pregătit pentru rol, în tandem cu Cristi Juncu, care l-a extras din pagină și l-a transpus scenic cu soluții regizorale care îl pun în evidență în spațiul intim de la Teatrul Act din București.
Fiecare detaliu al epicului capătă atenție scenică, e așezat în replică, lumină, interacționează cu decorul super-minimalist, dar generator de simboluri, e pus în scenă în cel mai autentic înțeles al acestor cuvinte. E una dintre calitățile lui Cristi Juncu, concentrarea pe amănunte care contează, la fel ca aceea de a lucra cu actorii.
Juncu e tipul de regizor călăuză, care conduce interpreții către miezul teatralității cu cel mai mare firesc. A ghidat-o pe Raluca Aprodu pe traseul căutării personajului și, împreună, au reușit să dinamizeze estetic un text a cărui spunere durează vreo 90 de minute. Actorie pură, rasată, glisări tonale bine controlate cu treceri line de la comic, la dramatic și la tragicul epilog.
Un ritm de ansamblu strunit
Entuziasmul debutului de spectacol, când tânăra obține, în competiție cu alte sute de doritori, jobul de producător executiv pentru filme documentare, iubirile năvalnice și sexul sportiv al perioadei, postura maternă pentru Leanne și Danny (singurii posesori de nume), solicitantă, dar necondiționată, la devastarea interioară jucată inițial detașat, epurată de sentimente, apoi cu lacrimi și durere veritabile sunt câteva borne interpretative de pe această rută pe care Raluca Aprodu își duce privitorii. E impecabilă în toate fazele relatării secvențiale pe sărite, alternând etape din cronologia familială, recreând din vorbe, gesturi și reacții mimice cele câteva personaje care populează story-ul. Dinamica include și tăceri, clipe de respiro care calibrează un ritm de ansamblu strunit. Pauzele căutate cresc așteptarea și suspansul, amorsează afectiv momentele următoare.
Modelarea scenografică a spațiului recurge la un unic element de decor (intrarea într-o casă răsturnată orizontal, cu nisip pe jos, ca într-o groapă de joacă în parc) și e rezultatul unui parteneriat ideatic Cristi Juncu – Cristina Milea. Se adaugă o recuzită minimală (conuri de circulație, un material de tip plastilină din care actrița modelează bulgări reprezentând copiii). Sferele rezultate sunt concretizarea celor doi prunci, la fel două mini-spoturi luminoase de pe fundal, ca două portrete fără linii, doar formă.
Spectacolul Fete și băieți chestionează violența ca aspect întunecat al umanului. Descrierea uciderii copiilor e punctul de maxim emoțional. Terifiată, mama oferă oarecum în alb toate detaliile, ca într-o expertiză de medicină legală, într-o relatare ce nu are nimic atroce. E făcută clinic, pentru a transfera oroarea cumplitei devianțe. Maniera în care e jucată te face zob, te strivește sufletește.