Vi se parea ca sinteti caraghiosi in uniforma si ca toata lumea o sa rida de pantofiorii cu lac? Ati ascultat discursurile cuminti sau v-ati tras bobirnace cu vecinul din stinga? Doamna invatatoare vi s-a parut a fi un balaur mare si gras, care urma sa va pazeasca pina si clipitul din ochi? Dar v-ati dat macar seama ce nebunie avea sa-nceapa chiar de-atunci? Si ma refer aici la trezitul de dimineata atitea luni pe an (specialistii germani in cronobiologie dezbat problema de citiva ani: ritmul biologic al copiilor nu e acelasi cu cel al adultilor – de aceea, scoala ar trebui sa inceapa, ca in Franta si Italia, la ora 9), la cantitati interminabile de teme, la ore plictisitoare si fara noima, la poezii invatate pe de rost. Sau, ca sa nu ocolesc partea buna a afacerii: singurul profesor iesit din comun, la orele caruia nu vroiam cu nici un chip sa lipsim, chiulul, prieteniile care ar trebui sa tina o viata, farsele, momentele memorabile si asa mai departe. Dar n-are nici un rost sa va amintesc eu de toate astea, pentru ca acum, dupa ce-ati facut exercitiul cu inchisul ochilor, le stiti din nou foarte bine.
Mai bine nu va mai duc de nas: totul a fost numai un pretext ca sa povestesc ca fratele meu, Cezar, a avut si el vineri, 15 septembrie, prima lui zi de scoala, ca am fost cu el, am trecut (ca ruda de copil de clasa I) pe sub podul de flori al elevilor de clasa a IV-a si mi s-a facut inima cit un purice, gindindu-ma ca s-a terminat cu o buna si frumoasa etapa a copilariei lui. De-acum incep responsabilitatile, dar n-am de gind deocamdata sa dramatizez si sper numai, ca-n Prevert, ca pasarea-lira o sa intre pe fereastra si-o sa inceapa sa cinte, iar peretii clasei or sa se prabuseasca incet, geamurile or sa se faca iarasi nisip, cerneala apa, bancile copaci, si penarul pasare, asa cum fusese el dintotdeauna.