Iar dupa ce avem aceste presupuneri, stam si ne holbam la foaia de hirtie pe care le-am notat si nu stim ce sa spunem mai departe. Pentru ca socotelile nu ne ies, orice am face.
Si nu ne ies in primul rind pentru ca, presupunind noi toate chestiunile astea, nu-l vedem totusi pe domnul Basescu tragindu-l public de urechi pe Emil Boc. Dimpotriva, l-am vazut ca un presedinte modern, perfect constitutional, elegant, iesind si spunind, cu un comunicat, ceea ce ar fi trebuit sa spuna de multe ori inainte: anume ca domnia sa nu se baga in treburile interne de partid, ca nu-l intereseaza, ca usturoi n-a mincat si gura nu-i miroase nici un pic. Ah, se dumireste comunicatul, pe Vadim l-a ajutat PD-L-ul sa-si pastreze functia de vice al Senatului, parafindu-se chiar o colaborare punctuala intre cele doua partide? Mai sa fie! Interesant. Dar eu, adica Presedintia Mea, din inalta-mi functie, n-am nici o treaba cu asta, Constitutia imi interzice sa ma vir in asemenea ecuatii de partid. Si-atunci, admiratorii presedintelui, citind comunicatul, ar trebui sa se simta bine.
Dar nu se pot simti. Pentru ca admiratorii presedintelui de asta au ajuns sa-l admire: pentru calitatea sa de jucator ferm, de Ionel Ganea al terenului politic, care, daca se simte inghesuit de arbitru, adica de Constitutie, se duce si-i freaca acestuia, acesteia in cazul de fata, un cap in gura – si tot nu se lasa pina nu face ce are de facut. Asa l-au vazut si simtit pina acum admiratorii, asa ca domniile lor stau si se scarpina in crestet, intrebindu-se de ce, de asta data, brusc, Basescu arata spre arbitru, spunind ca n-are cum sa intervina in aceasta faza a jocului, intrucit regulamentul o interzice. Ionel Ganea de altadata n-ar fi facut asa ceva! Traian Basescu de altadata n-ar fi facut asa ceva!
Traian Basescu de astazi o face. El e suveranul absolut, mult deasupra calculelor mizere de partid, fie acest partid chiar PD-L-ul domniei sale. Asa ca, oricite presupuneri am face, n-avem cum sa aflam daca, de la inaltimea sa, Traian Basescu este sau nu este de acord cu colaborarea incipienta dintre PD-L si PRM. Prin urmare, admirindu-l teribil, usor desumflati, mai facem o presupunere, una care ne pica bine la inimioara: in strafundurile sufletului sau drept, de luptator pentru popor, presedintele sufera pentru aceasta noua solutie imorala, dar tace si inghite. Si, odata ce am putut face aceasta ultima presupozitie, trecem mai departe.
Trecem mai departe, noi, admiratorii presedintelui, si ne uitam dezorientati in jur. Bun, El ca El, a ramas curat si frumos si bun si drept, dar nu El ne candideaza-n toamna. Ce ne facem noi pe 30 noiembrie? Spre ce culori privim? Asta pentru ca, fiind onesti, sintem dezamagiti, alaturi de dragul nostru presedinte, vazind cum PD-L-ul a facut, fara stirea lui, o intelegere cu Vadim. Ce ne facem deci? Noi cu cine votam? Oare sa nu mai mergem la vot? Oare sa ne lehametim de toate si sa ne retragem, asa cum s-a retras domnul Catalin Avramescu? Nu mai stim, clar! Lucrurile se complica, tradarile plutesc peste tot. Dupa ce a fost tradat de PC, de UDMR, de PNL, iata ca El este tradat si de PD-L. Avem o mare durere in suflet. Si se-apropie alegerile, iar noi ne gindim, ne gindim…
M-am pus in pielea unui admirator al presedintelui Traian Basescu, incercind sa inteleg cum a primit vestea aceasta a colaborarii dintre PD-L si PRM din Senat. Si n-am reusit sa ies din pielea lui decit mai confuz decit la intrare. Reajuns in pielea mea insa, trebuie sa recunosc, confuzia se evapora incetul cu incetul. Nu-mi mai pun atitea intrebari. Dimpotriva, rictusul consternat se transforma, rapid, intr-un zimbet ce poate parea zeflemitor. Stiu, stiu, sint teribil de enervant. Prietenii citesc in zimbetul asta un „V-am spus eu!” pe care le vine sa mi-l trinteasca in cap. Cititorii vad in el o aroganta stupida – si cititorii au intotdeauna dreptate.
Eu, studiindu-l in oglinda, nu vad insa un zimbet zeflemitor. Ci doar unul a paguba. Daca as sti sa fluier a paguba, as fluiera, insa n-am invatat pina acum decit sa zimbesc a paguba. Si nu-i deloc un zimbet indreptat spre Traian Basescu ori spre PD-L, ci e unul care priveste politica noastra in general. O politica ce te face sa tii cu unii sau cu altii, sa te ambalezi in discutii, sa speri, ba chiar si sa crezi, pentru ca, la un moment dat, sa iti dai seama ca nu e mai mult decit o cuplaraie de doi bani. Una in care cuplurile se pot schimba oricind, fireste, si tu ramii cu ochii in soare, intrebindu-te: „Bun, si-acum eu in cine mai cred?”.