Zilele trecute a apărut un nou sondaj ce cuantifică opiniile românilor despre realitatea contemporană, despre direcția în care merge societatea și direcțiile în care și-ar dori ei să meargă. Nimic nou, nimic neobișnuit.
Doar că în capul articolului de ziar care comenta sondajul am văzut o informație incredibilă: peste jumătate dintre români consideră că situația din România actuală este, pe ansamblu, mai rea decât cea de dinainte de 1990. Sondajul, realizat de INSCOP Research, a fost făcut în două etape. În prima, din mai-iunie, procentul celor care vedeau o Românie mai degradată decât în comunism a fost de 54%. În a doua etapă, desfășurată în septembrie-octombrie, procentul a crescut la 57,4%. Bănuiesc că mai e loc de creștere.
Îmi dau seama că astfel de răspunsuri – nu foarte nuanțate, căci se raportează la întrebări închise („Azi e mai bine/ mai rău decât…?“) – exprimă mai degrabă o nemulțumire față de o stare actuală decât o nostalgie după o lume dispărută pe care, dat fiind că de-atunci au trecut peste 30 de ani, mulți dintre respondenți nici nu au cunoscut-o. Și totuși simt nevoia să reacționez. Mi se pare prea absurd. Fiindcă eu am cunoscut-o, iar realitatea de atunci e atât de departe de cea de azi, atât de urâtă și atât de mizerabilă, încât rezultatele unui astfel de sondaj mă zgândăre undeva adânc. Asta deși știu că nu poți schimba idei înrădăcinate așa, pur și simplu, fără vreo bază rațională, în mintea oamenilor. La urma urmei, toți avem dreptul la propriile opinii – chiar dacă înainte de 1990, dacă ar fi îndrăznit cineva să nu-și țină gura și să declare public că odinioară era mai bine, ar fi fost abordat imediat de autorități, probabil arestat, bătut un pic și vârât câtva timp la închisoare. Mde, poate că de fapt era mai bine atunci, când românii nu aveau voie să-și trâmbițeze opiniile critice peste tot, când vrei și când nu vrei.
România de astăzi nu e, desigur, o țară ideală, nici măcar întru totul tolerabilă, și merită să fie rușinată de cetățenii ei (altfel nici ei, nici unul dintre noi curat ca lacrima). Dar, pentru numele lui Dumnezeu, măcar să ne alegem bine comparațiile! Poți contrapune România de azi Franței, Germaniei, Australiei, o poți compara cu un oarecare beneficiu sociologic cu România interbelică sau chiar cu mica Românie a lui Cuza și Carol I, dar să vezi în România comunistă o lume mai bună decât cea de azi denotă o lipsă de discernământ aproape ridicolă. Răul acut din societatea noastră își are originile aproape integral în lumea de atunci, din anii 1970-1980. Lipsa spiritului moral, necinstea și minciuna instituționalizate și generalizate, care erau metode de supraviețuire, atunci s-au perpetuat în formele în care s-au perpetuat.
Schimbările în bine s-au petrecut abia după căderea comunismului, iar acolo unde lucrurile s-au degradat, ele s-au degradat într-o continuare firească a indolenței, indiferenței sau ignoranței ce au prosperat în acea epocă.
Putem critica oricât România contemporană, dar țara asta, așa cum o fi ea în 2022, e modelată de noi, cei de astăzi, după voința și putința noastră. Dacă arată rău, înseamnă că de atât am fost în stare. Chiar și așa, comparația cu România comunistă e contraproductivă (deși probabil că le oferă sociologilor unele date despre mentalitatea românilor). Chiar dacă luăm în calcul aspectele cele mai urâte ale societății contemporane, tot nu poți să compari precaritatea de azi cu sărăcia lucie și fără speranță de ieri, nemulțumirea vocală de azi cu tăcerea umilă și lașă de atunci, nesiguranța financiară și marginalizarea socială de acum cu mizeria definitivă, combinată cu dezumanizarea progresivă, a sclavilor înfricoșați, lipsiți de voce și chip, din anii comunismului.
Încă îmi vine greu să cred mai mult de jumătate dintre cei ce au răspuns la sondajul amintit au putut vedea în comunism ceva nu doar mai bun decât lumea în care trăiesc azi, ci – mai mult – ceva ce poate fi asociat cât de cât cu ideea de bine: „binele din comunism“. Ăsta e un animal care nu există. Deși poate că a trecut deja atâta timp, încât realitatea aceea s-a estompat prea tare. Am uitat – au uitat. Un mic remember n-ar strica, dacă tot vin sărbătorile și, în același timp, aniversarea a nu știu câți ani de la o revoluție tot mai ignorată. O să vedem data viitoare.