Veronica. D. Niculescu: Bine c-ati gasit Camera obscura, pe site-ul editurii s-a epuizat.
E.B.: As insista, mai bine, pe un eventual interviu… Cred ca am avea ce spune despre starile astea limita… Tin minte cum am stat in rezerva in care se murea, pe la 20 de ani… doar ca sa am liniste… Pe atunci socoteam boala ca pe o pedeapsa aplicata personal de Dumnezeu… mie. Mult mai tirziu am invatat, cu adevarat, cum se moare… Tocmai incercam sa vad traducerea asta noua la Camera obscura. Ailalta era de doi bani… (Uitam, am fost corector 6 ani, de acolo mi se trage metehna asta de a tot corecta… Te rog sa ma scuzi… Tot am ramas eu „tarat” de atunci… ).
V.D.N.: Si eu am lucrat destui ani la corectura (si degeaba, ha, ha!). Stiti ca exista un sindrom al profesorului, care uita cum se scrie corect, dupa ce vede ani la rindul imbecilitati? E o chestie care tine de memoria vizuala, ajungi sa faci confuzii. Boala, da, e mereu luata ca o pedeapsa personala. La Reanimare, m-am trezit noaptea si am simtit cum incep sa ma racesc. Am stat citeva minute si am observat, era o raceala care urca dinspre extremitati. Cind s-a apropiat de miez, am vrut sa strig, dar aveam falcile inclestate, era greu, abia iesea un vuiet… Au venit tirziu, au bagat ceva in vene, era o criza de spasmofilie. Eu am crezut ca gata… Oricum, din asta nu inveti nimic, totul tine de Aici, nu de Dincolo. Mult mai aproape esti cind ti se moare in brate. Altadata despre asta…
E.B.: Da, mama mea a murit in bratele mele… Eram singur in casa… Si deodata nu a mai suflat… Am fugit la un vecin, mi-a dat o luminare, i-am pus-o la cap… vecinul acela tot spunea ceva, dar nu mai intelegeam nimic… Mult timp am umblat ca un orb pe strada, nu mai cunosteam oamenii, eram pierdut… Murisera, si tata, si mama, unul dupa altul, intr-un interval de un an… Atunci mi-am dat seama ca am ramas singur… Iar mai tirziu, asa, deodata, mi-am dat seama ca nu sint singur, e mereu Dumnezeu… par vorbe, dar am simtit chiar asta…
V.D.N.: Da, cind ti se moare in brate, atunci e chiar moarte. Mi-am amintit de versurile lui Radu Vancu, cu tatal. Ma gindeam… daca ar fi sa facem interviul… poate ati tacea brusc. Mai bine povestim aici. E lipsit de orice apasare. Urasc sa lansez intrebari si sa astept comod sa mi se trimita raspunsuri. Fata in fata se fac interviurile, pe loc, nu comandind, asteptind ca numai celalalt sa faca treaba. Aici insa e altceva, e asa, un ping-pong fara arbitru. Nu vreau sa fiu obraznica, nu spun nu, dar nici nu vreau sa sar in aer sa prind bombonica in cioc. Cum ziceti…
E.B.: Da, cred ca putem inchega un taifas… mai intreaba unul, mai raspunde altul… Si la urma vedem ce iese… puse cap la cap… Ar fi ca doua interviuri in paralel…
V.D.N.: Mai bine spuneti ce-a fost dupa ce-a pocnit craniul…
E.B.: A, uitasem de pocnitura aia… Dupa ce am inceput sa calc… m-am gindit ca poate sa fie o chestie in doi timpi, sa apara hematomul mai tirziu… Deci mai aveam de asteptat… Ajuns acasa, la televizor se dadea tocmai stirea ca este ziua cu cel mai lunecos polei… mai ales in Iasi… si ca au fost multe accidente…
(va urma)