Luat de valul muzicilor din emisfera sudică, era să trec peste o apariție îndeajuns de mult așteptată ca să mi se tocească răbdarea și să uit de ea: Megadeth – The Sick, the Dying… and the Dead! (2022, Universal Music).
Fanii devotați, care îl urmează pe Dave Mustaine de aproape patru decenii, n-au uitat, nu s-au impacientat, ci au precomandat conștiincioși albumul, în diferitele lui formate: vinil, CD sau digital. Managementul casei de producție nu putea să neglijeze nostalgia rebelilor de odinioară, ajunși la vârsta când își pot permite un lux cu tentă audiofilă: să reasculte (de pe) benzi magnetice, pur analog! De-aia s-a publicat și varianta pe casetă audio. Eu m-am limitat la clasicul vinil, cumpărat cu discount, l-am ascultat o singură dată și, habar n-am de ce, l-am pus deoparte, aproape uitându-l.
Foarte curând, însă, am primit un imbold ca un șut în fund, odată cu achiziția altui disc Megadeth: United Abominations (2007). Îl văzusem doar CD și nu-l scăpasem. Acum a venit ca vinil, adăugându-se la colecție. Din păcate, fără să o completeze. Nici pe acesta nu l-am ascultat de două ori, abandonându-l fără mustrări de conștiință lângă celălalt. Dar în fiecare zi trecută de la gestul meu abominabil m-a urmărit senzația că am comis o nedreptate, o prostie, o crimă chiar! Cum așa, să iasă un album nou Megadeth, iar eu să nu-i acord cea mai mare parte din timpul cheltuit pe audiții muzicale?!
Megadeth – deși parcă e mai corect spus MegaDave, pentru că Dave este liderul incontestabil – s-a lipit de mine într-un fel pe care mi-e greu să-l înțeleg, dar și mai greu să-l explic. Megadeth/ Mustaine nu este nici Mozart, nici Mahler, nici Muddy Waters, nici Mahavishnu Orchestra, nici alte nume mai vestite care încep cu M.
Am toate discurile Megadeth oficiale, am destule concerte pe DVD și am ratat doar unul dintre cele ținute la noi în țară. Totuși, nu sunt un fanatic, nu umblu după rarități, exclusivități ori produse comerciabile. Am destule dioptrii la ochelari ca să observ o anumită linearitate a compozițiilor de-a lungul și rotundul celor 16 albume, un stil agresiv inconfundabil (ținta fiind „sistemul“), dar și o netrucată dorință de succes. Or, succesul e raison d’être pentru „sistem“, iar Megadeth/ Mustaine și-a câștigat – greu, însă pe drept – locul în ierarhia zeităților showbiz. Nu mai poate pretinde că luptă contra celor „mai sus puși“, vorba Sarmalelor Reci. Dar îi ajută pe cei supuși?
Evidența este favorabilă: chiar dacă muzica Megadeth n-a provocat revolte și anarhie (sau nu știu eu de așa ceva), starea de catharsis în care intră ascultătorul valorează cât orice tratament cu xanax, marijuana sau altă substanță psihotropă.
Și trebuie precizat că nu textele lui Mustaine (accesibile cu booklet-ul la îndemână, inteligibile și nevorbitorilor nativi de engleză americană), ci vocea lui funcționează pe post de supapă ori adjuvant al sufletelor chinuite. E ceva în timbru, în ritmul rostirii, în răutatea cu care își recită versurile, ceva ce jupoaie, râcâie, smulge, curăță până la sânge zgura adunată într-o viață de neviețuit!
Asta am simțit eu în cele două zile în care n-am putut asculta altceva decât MegaDave! Tocmai mă pricopsisem iarăși cu gripa de toamnă și mă perpeleam pe toate părțile (chinuit și de gândul că voi pierde ce n-am căutat), când am regăsit discul sus-pomenit și l-am învârtit pe platan, înghițind „dulceața“ dozelor de theraflu deodată cu versuri precum:
The timing is right to exact my revenge
Spilling enemy blood, I will fight to the end…
I’m a soldier of fortune, of torture, and pain…
Mai trebuie, oare, să adaug niște emoticoane rânjite?