Actualitate  -  Suplimentul de Cultura  -  Scriitoarea Gabriela Adameșteanu – Cronici entuziaste în presa spaniolă  -  

Traducerea în limba spaniolă a romanului Provizorat de Gabriela Adameșteanu: cronici entuziaste

Provizorat, romanul Gabrielei Adameșteanu a cărui primă ediție a apărut la Editura Polirom în 2010, a apărut în mai 2022 la prestigioasa editură spaniolă Acantilado, în traducerea Maríei Ochoa de Eribe. Este cel de-al patrulea volum al autoarei tradus în limba spaniolă, după Drumul egal al fiecărei zile, Dimineață pierdută și Întâlnirea. Legat de această carte, Gabriela Adameșteanu a acordat două interviuri, pentru „El Pais“ și „ABC“, și este totodată nominalizată la Premios Cálamo, un apreciat premiu al unei librării din Zaragosa, pentru care se transmit voturi din toată lumea, până la mijlocul lui ianuarie 2023. Vă prezentăm mai jos fragmente din cronicile elogioase ce însoțesc până acum ediția spaniolă a romanului.

Gabriela Adameșteanu oferă o poveste eclatantă despre supraviețuire și iubire în epoca dictaturii totalitare

Prin Dimineață pierdută (1983), o prețioasă cronică despre mai multe generații pierdute din secolul XX, autoarea a dobândit recunoașterea internațională. În operele sale apa­re mai mereu o femeie care trăiește într-un regim opresiv. Provizorat are loc tot în anii șaptezeci; Letiția, protagonista, este căsătorită și are un amant, iar când se uită pe fereastra dormitorului, în timp ce ascultă Beatles și U2, vede o piață în care tronează statuia lui Lenin. Securitatea este infiltrată prin ministere, birouri și școli. Ca să ilustreze frica, opresiunea și frustrarea, autoarea îi atribuie personajului curajul emoției și mărturisirii la persoana întâi. Amintirile Letiției întăresc ambianța lipsită de speranță; descurajarea invadează viețile tuturor, iar melancolia circulă prin așter­nuturi, prin cântece și de-a lungul acestui roman impresionant. Adameș­tea­nu demonstrează în operele ei că este o maestră, prin descrierea atmosferei unei epoci și prin felul în care reușește să-l facă pe cititor să se simtă asfixiat de intruziunea politicului în viața de zi cu zi, să înțeleagă ce înseamnă să trăiești cu o frică instalată atât de profund într-o societate lipsită de libertate.

Plusuri: Este un parcurs istoric viu și interesant prin România comunistă din secolul XX.

Minusuri: Realmente nu-i pu­tem găsi nici un cusur, mai degrabă s-ar cuveni să subliniem traducerea impecabilă.

Fernández-Prieto, Ceaușescu și o țară întreagă într-un climat de suspiciune, „La Razón“, 21.05.2022

Gabriela Adameșteanu se definește printr-o literatură plină de detalii, în care disecă trecutul cutremurător al țării sale

Romancieră, nuvelistă, eseistă și jurnalistă, Gabriela Adameșteanu (Târgu Ocna, 1942) este una dintre cele mai bune autoare nu nu­mai din literatura română, ci și din întreaga literatură central-europeană actuală. În Spania s-au mai tradus înainte de romanul său nou apărut Provizorat și alte opere ale ei de aceeași calitate uluitoare: Dimineață pierdută, Drumul egal al fiecărei zile și Întâlnirea. Literatura pe care o scrie este densă și în același timp microscopică, minuțioasă, alternând radiografii istorice combinate magistral cu portrete de personaje și descrieri de interioare. Sunt radiografii extrem de precise, nu lipsite de ironie, amănunțite și une­ori devastatoare printr-un simplu gest ori dialog. Radiografii ce dobândesc o luciditate cutremurătoare, aproape fantastică și neomenească, inspirat din anii comunismului în țara ei, pe vremea dictatorului Ceaușescu. Un prezent care alternează cu alte etape negre prin care a trecut țara: călătoriile către un trecut rușinos și colabo­raționist cu naziștii, sub comanda dictatorului Antonescu.

În Provizorat o întâlnim din nou ca protagonistă pe Letiția, care era deja prezentă și în minunatul roman de debut scris de Adameșteanu, cronică a anilor ’50 și ’60 din România, Drumul egal al fiecărei zile, un adevărat clasic al literaturii contemporane de limbă română. Prinsă în carcera unei căsnicii lipsite de iubire cu Petru, un profesor bădăran și uneori brutal, pentru care nu mai simte decât un sentiment vag de vinovăție, Letiția este acum îndrăgostită de Sorin, colegul ei de serviciu cu care simte că „are lucruri în comun“: faptul că provin din „clasa burgheză persecutată“. În aparență, totul pare să aibă loc la fel ca în oricare alte spații ale lumii libere: sunt tineri care ascultă Dalida, The Platters și The Beatles, care poartă pantofi cu platformă și catarame cumpărați de la Berlin, în timp ce melodiile lui Aznavour „traversează ferestrele deschise care dau spre statuia lui Lenin din fața Clădirii“. Adameșteanu este o adevărată maestră în descrierea cheilor de lectură pentru o lume închisă strașnic în ea însăși, lumea comunistă, greu de conceput pentru cei din afara ei. Imaginile colțuroase înfățișate de Adameșteanu, atât ale șirului nesfârșit de personaje care îi traversează romanul, cât și ale practicilor și corupției, trăite zilnic, prelingându-se până și de-a lungul celei mai insignifiante portițe cotidiene, sunt realmente splendide. Este un sistem de tip pânză de păianjen, care consolidează complicatele țesături ale dictaturilor omniprezente. Scoate la lumină contra­dicțiile sarcastice din sistemul unui despotic partid unic bazat grandilocvent pe „o societate fără clase sociale“. Cu toate aceste, în el, privilegiații erau mereu aceiași: membri ai aparatului de Partid, de Stat și ai temutei Securități.

Un univers kafkian, gri, despre care protagonista Letiția va scrie într-un carnețel destinat viitorului, pentru momentul în care coșmarul prin care au trecut cu toții va trebui povestit și altora.

Mercedes Monmany, România și generația idolilor căzuți, „ABC“, 18.06.2022

Provizorat, o carte ambițioasă și acaparatoare

Doi îndrăgostiți se întâlnesc din când în când într-un apartament împrumutat dintr-un cartier măr­ginaș, dimineața sau după-amia­za, după cum le permite programul constrângător al vieții lor clandestine, secrete, pentru că trebuie să se ascundă nu numai de spionajul bârfitor din jur, ci și de omni­sciența unui stat polițienesc. Locul și timpul în care are loc povestea sunt inițial la fel de în­cețoșate ca și peisajul periferic care se vede dincolo de geamurile murdare ale ferestrei, cu încuietorile ei stricate prin care intră frigul. Orașul este București, iar timpul – anii șaizeci aproximativ, în faza aceea de împotmolire politică și vitală a unei dictaturi […] al cărei final nimeni nu mai avea curajul să îl întrezărească. Timpul sare uneori spre viitorul anilor nouăzeci, iar atunci prezentul celor doi îndrăgostiți se transformă într-o amintire îndepărtată, stropită cu un amestec bizar de nostalgie și amărăciune. Alteori timpul merge înapoi, dincolo de momentul nașterii celor doi îndrăgostiți care au acum în jur de treizeci de ani, ca să le arate originile, pe care cei doi nu le cunosc… Sunt anii tiraniei și cruzimii pe care îi suportase o biată țară care are neșansa să fie situ­ată, ca într-o falie geologică, între brutalitatea nazistă și brutalitatea sovietică și care în plus avea deja în interior propriile ei se­mințe de fanatism ideologic și de barbarie politică. Câteodată bio­grafia personajelor corespunde decisiv circumstanțelor istorice: asta le permite să experimenteze la nivel personal marile mutații ale unui destin colectiv.

Valul dorinței reciproce care i-a adus în acel apartament nu șterge diferențele profunde dintre cei doi îndrăgostiți, indicii ale unei discordii viitoare, pe care […] nu-și permit să le vadă ori preferă să le ignore. În structura administrativă unde cei doi lucrează ca func­țio­nari de joasă categorie se străduiesc să stea departe unul de altul. Pasiunea sexuală este o gură de aer proaspăt, dar insuficient, și se uzează cu timpul, la fel ca viața, trecută prin dubla mașinărie neobosită și grosolană a opresiunii și aservirii. Îndrăgostiții se ascund în apartamentul nesigur, se dăruiesc unul altuia, respiră aerul îngroșat de tutun, de sex și de lipsa igienei; uneori chiar dansează pe ritmul unor melodii americane sau fran­țuzești care se aud prin pereți. Dar ceea ce-și povestesc este mult mai puțin decât ceea ce nu ajung să-și spună, pentru că suspiciunea infectează chiar și latura cea mai intimă a vieții, iar ceea ce știu despre ei înșiși, sau fiecare despre celălalt, este foarte puțin în comparație cu tot ceea ce nu știu, trecutul lor care îi apasă, chiar dacă nu-l cunosc… Provizorat este o carte ambițioasă și acaparatoare, în stil clasic, cu scriitură și structură întretăiate, cu salturi în timp, cu puncte de vedere schimbătoare, cu voci și prezențe care se înlănțuie de-a lungul ge­nerații­lor, undeva între finalul anilor treizeci și primii ani nouăzeci. Traducerea făcută de María Ochoa de Eribe sună expresiv și fluid, dezlegată la limbă în momentele de franchețe sexuală feminină. Naratorul omniscient, atât de disprețuit azi, se arată în acest roman în toată splendoarea capacității sale de a spune tot, sărind peste timp, peste locuri, pes­te conștiințe, desfășu­rând panorame de mare amplitudine ori concentrându-se asupra amănuntelor minuscule și revelatoare ale cotidianului. În Provizorat există și imagini fulgerătoare, flash-uri teribile cu interogatorii și tortură: simbolul lor esențial este însă degradarea spirituală iremediabilă nu a victimelor arătate, ci mai ales a oamenilor obiș­nuiți, a celor că­pătuiți, a celor ca­re se supun fără să crâcnească, sfredelul de neoprit din interiorul con­științei umane sub tiranie.

Antonio Munoz Molina, Vieți secrete, „El Pais“, 24 septembrie 2022

O nouă ocazie de a o citi pe autoarea româncă Gabriela Adameșteanu

Provizorat, adică „provizoriu“ în limba română, a avut o primire excelentă în Franța cu titlul Situation provisoire. Ajunge în spaniolă cu o nuanță în plus în titlu [Vidas provisionales – Vieți provizorii], poate mai potrivită, pentru că viețile personajelor se perindă într-o formă incompletă, nesatisfăcătoare, în așteptarea unor timpuri mai bune. Gabriela Adameșteanu cunoaște diabolica structură comunistă încă din Facultatea de Litere a Universității din București, unde și-a dat licen­ța cu o lucrare despre Marcel Proust. Abia în decembrie 1989, Republica Socialistă România și-a schimbat destinul politic. Ada­meșteanu era deja un nume în literatură încă din 1983, datorită romanului său, Dimineață pierdută. În amintirea acelei perioade atât de tragice își construiește romanul Provizorat, plecând de la relația adulteră pe care o au doi funcționari dintr-o instituție culturală comunistă în timpul anilor șaptezeci. O perioa­dă în care viața intimă era urmărită de organismele guvernamentale care puneau în practică un control kafkian asupra popu­lației. Iubirea clandestină a acestei perechi, formată din Sorin și Letiția, care obișnuiesc să se vadă într-o garsonieră sărăcăcioasă pe care le-o împrumută un prieten, va fi pretextul pentru a reflecta ambianța totalitară care generează scene absurde.

De fapt, Adameșteanu, în opere precum Drumul egal al fiecărei zile (pe care l-a publicat Ediciones Xorki în 2016), deja abordase tema vieții sub jugul stalinist, în deceniul anilor cincizeci, iar romanul prezent se deschide cu un motto din jurnalul lui Mihail Sebastian, despre visul pe care l-a avut cu Stalin. Un exemplu al sugestiei pe care o trăiește cel care se află într-un sistem represiv și care ajunge să nu mai aibă încredere în nimeni. Deasupra tuturor se ridică iubirea, erotismul dintre Sorin și Letiția, ca o portiță de scăpare. Dar teama că ar putea rămâne însărcinată într-o țara unde avortul este pedepsit cu închisoarea nu o lasă pe Letiția să iasă din provizorat.

Toni Montesinos, Iubire sub comunism, „La Vanguardia“, 02.10.2022

Gabriela Adameșteanu – una dintre cele mai interesante autoare din literatura română contemporană

În acest roman în care acțiunea are loc în anii șaptezeci ai secolului trecut, cu salturi în timp spre generațiile anterioare și viitoare, ni se povestește relația riscantă între doi funcționari din admi­nistrația culturală (Sorin și Leti­ția) în timpul dictaturii comuniste. Acțiunea începe cu una din întâlnirile lor amoroase în garsoniera pe care Sorin o împrumută de la un profesor universitar, Florinel, la periferia orașului. Și soțul înșelat (și infidel), Petru, devenit un alcoolic brutal și insuportabil, este tot profesor universitar. So­rin și Letiția au același loc de muncă (numit Clădirea sau Instituția) și acolo ei devin maeștri ai disimulării și atitudinii rezervate, pentru că ochii, urechile, microfoanele și pro­fitabila posibilitate de a de­nunța erau la ordinea zilei în România lui Ceaușescu. O acuzație de adulter sau un avort clandestin aveau pe atunci serioase conse­cințe penale și sociale. Întâlnirile romantice de câteva ori pe săptămână sunt motorul vieții Letiției care traversează întreg orașul pentru cele câteva ore, de sex, alcool, cadouri, conversații și dans.

Cartea ne cufundă în subsolurile acelei lumi corupte, unsă cu recompense, plicuri și favoruri, și descrie trădările pe scară mare și mică, între superiori, dar și între amanți, pentru a urca în ierarhia unei lumi de tehnocrați. Gabriela Adameșteanu știe să redea culoarea și țesutul epocii de-a lungul transformării sale politice, cu splen­­dide descrieri ale orașului sau ale mărcilor de alcool, țigări, automobile, haine, parfumuri, frigidere, oficiale sau de pe piața neagră. O lume a infinitei birocrații, a propagandei, a paranoiei și a suspiciunii permanente, în care dificultatea cititorului spaniol va fi să nu rămână înmărmurit în fresca istorico-politică năucitoare și detaliată, care, dincolo de povestea celor doi iubiți, invadează paginile acestei cărți.

Ernesto Calabuig, Iubiri interzise pe timp de dictatură, „El Cultural“, 04.11.2022

Vieți provizorii, un titlu devastator și adevărat

Ah, România comunistă din anii ’70! Nicolae Ceaușescu și tova­rășa, la începutul anilor paranoici, plini de dușmănii și de grandoare, o grandoare care exista numai în capul lor și prea puțin în stomacul oamenilor obișnuiți. Omniprezentă nu era bucuria de a trăi, ci Securitatea, poliția secretă, într-o zi erai sus sau nu foarte jos, iar în ziua următoare te trezeai la închisoare, pentru nimic sau aproape nimic. Într-o țară a lipsurilor și îngrădirilor, a micilor nefericiri și a micilor nefericiți, puteai cădea în dizgrație chiar și numai pentru o biată nuanță. Însă, cum omul se obișnuiește și cu cele mai brutale fapte și trebuie să avem o anumită încredere în fericire (realitate palpabilă ori iluzie), există loc sub soare și pentru iubire. Și chiar și pentru degradarea iubirii. Și pentru aparențe. În România acelui om mic și a fotografiilor lui stilizate, aparențele erau mai adevărate de­cât realitatea însăși.

Provizorat (ce titlu mai potrivit și mai adevărat?) este povestea României din anii incerți care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial, până la eliberarea ei de sub cuplul Ceaușescu, împușcat cu avânt revoluționar, în imagini care au făcut înconjurul lumii îna­inte să se piardă în noroaiele Istoriei. Este și povestea lui Sorin și a Letiției, amanți, fiecare din alte motive și în căutarea altor lucruri. Sorin, poate, caută iubirea și este un atlet al sexului, în timp ce Letiția se gândește la ale ei și la soțul său, Petru. Sorin crede că pricepe mecanismele puterii, în timp ce-i vede cum îmbătrânesc și decad, precum copacii trecuți și putreziți, pe cei care l-au precedat sau care îl înconjoară. Letiția scrie o carte și colaborează la o revista coordonată de Petru, dacă e pe merit sau nu, are prea puțină importanță. Totul curge, precum ape în derivă, în opera Gabrielei Adameșteanu. Se întrepătrund destine, iar destinul rămâne în continuare un cuvânt greu, cu re­zonanțe apocaliptice, într-o țară obsedată de trecutul ei și de nevoia de a-și ascunde rudele sau poveștile de familie. Trecutul românesc condiționează prezentul românesc, iar omul nu este responsabil de actele sale (reale ori imaginare), ci și de toate cele din arborele său genealogic. Viața adevărată se află în altă parte și, între timp, rămân așteptarea și întâlnirile pe grabă. Dizgrația, indi­ferența, timpii morți și, cum spun francezii, mica moarte. O manieră de a trăi pe apucate, în timp ce lumea (adică România) se descompune.

Juan Jiménez García, Mica moarte, „Détour“, 22 septembrie 2022

Gabriela Adameșteanu – Voci la distanță

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă un fragment din volumul Voci la distanță de Gabriela Adameșteanu, apărut de curând în Seria de autor „Gabriela Adameșteanu“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Capitolul 15. Vila secretă

Când ne-a cazat, Gigi Trif s-a scuzat că nu ne poate da camere cu vedere la mare. O aveam totuși sub ochi, până spre Costinești. Ce bucurie să dăm în fiecare zi cu ochii de ea atunci când dimineața trăgeam draperiile și ieșeam pe balcon! Cosmetice străine la duș, bufet suedez în sala pentru micul dejun, cupluri de nemți cu câte doi-trei copii blonzi care se târau pe jos, printre picioarele lor, îi trăgeau de mânecă, adorabili, cu obrăjorii de porțelan roz mânjiți de iaurt și dulceață. Erau deja gata de plajă când apăream și noi, cu ochii cârpiți de somn și uneori cu capul greu de la vinul băut seara împreună cu doctorul Tatarcan.

Andu nu pierdea din ochi suedezele care toate arătau exact ca Agnetha și Frida de la ABBA. De dimineață până seara, pe plajă și pe terase auzeai doar The gods may throw a dice/ Their minds as cold as ice/ And someone way down here/ Loses someone dear… Cu The winner takes it all for­mația a luat premiul la Eurovision. Sau poate l-a luat cu Waterloo? Oricum, între Eurovisionul de atunci și cel de azi nu încape nici o comparație!

Suedezele dispăreau, seară de seară, la Eforie, la Vraja Mării, la boema din 2 Mai și Vamă, lumea artiștilor nudiști, sau în cine știe în ce baruri din stațiuni, despre care ne raporta, ușor dis­prețuitor, Dorin Tatarcan. Arăta mai puțin interesat de ele decât Andu al meu.

„Astea-s dornice de agățat, dar habar n-au că cine le ține tre­na este în misiune. Sau vânează o căsătorie, fie ea și albă, să-l scoată din țara asta nenorocită“, mârâia soțul meu.

„O zici de ciudă! Ți se scurg ochii după ele, dar cu plozii și nevasta după tine, n-ai nici un spor“, îi strecuram.

Andu râdea, probabil mulțu­mit că era cel mai mic păcat pe care puteam să i-l reproșez. Iar eu credeam că-l tachinez. Avea să mai treacă ceva vreme până să aflu că mai avea o nevastă, la spital, de care știau toți, în afară de mine.

It’s simple and it’s plain/ Why should I complain?

*

Din când în când șeful de sală dispărea. Când Ceaușescu avea invi­tați de inimă, Trif era dus ca să servească la masă, la Vila Lui din Neptun. La masă cânta Mia Braia Mă dusăi să trec la Olt și Radu mamii, Radule, iar Ceaușescu le turna musafirilor în pahare vinul pregătit pentru el, de șapte grade. Asta, și altele pe care le-am uitat între timp, ni le-a spus doctorul Tatarcan.

„Când auziți elicopterul bâzâind peste plajă, Trif e de mult ajuns, studiază locul fiecăruia la masă și meniul: ciorba e nelipsită, le mai plac știuca umplută, papri­cașul de pui, iar la desert, cozonac sau clătite. Trif ajunge devreme ca să-l ferchezuiască ăia de-acolo și să-l dezinfecteze, doar știți cât de ipohondru este El!“, continua doctorul Tatarcan.

„De unde să știm, Dorine?!“, făcea Andu pe prostul, deși despre ipohondria și paranoia Lui vorbea tot orașul.

Însă Tatarcan nu-l băga în sea­mă, în ultima vreme îl tot lua de sus. Și Andu al meu înghițea. Câteodată îl mai pizduia, dar numai între noi, în cameră, și se ferea de telefon, de parcă fostul nostru coleg ar fi stat cu urechea lipită de el.

„Cu ultimul elicopter vin florile de pus pe mese, le aduc direct de la Codlea, Ea le dorește cât mai proaspete. Vă dați seama ce încredere se are în Ghiță al nostru?!“

Poate că într-adevăr, așa cum susținea Andu, doctorul Tatarcan nu­trea o invidie amestecată cu ad­mirație față de șeful nostru de sală, care avea intrări în lumea cea mai

înaltă. Și-i plăcea să ne strecoare astfel de secrete ca să stăm gură-cască la el. Spunea Ea sau El, Ei sau Lui cu o intonație anume și un început de zâmbet complice în colțul gurii.

*

Ce-i drept, începuserăm și noi, în ultima vreme, să-l privim cu alți ochi pe Trif. După ce am aflat că servește la Vilă, Andu a început să-i găsească și calități:

„…îți dai seama, Pisi, că trebuie să îngroape în el tot ce aude acolo? Orice greșeală o plătește cu capul! Nu doar al lui, ci și al nevestei. Ba chiar și al nenorocitului ăluia de copil pe care tu te strofoci să-l ții în viață, cât mai poți!“.

„Ți-ai schimbat părerea despre Trif?“, îi râdeam în nas.

„M-ai auzit tu pe mine vreodată să zic ceva rău despre el?“, se apăra, mai ales dacă ne aflam lângă telefon.

Să recunosc, însă, că și eu mi-o schimbasem, deși n-aș fi în stare să spun dacă în bine sau în rău. Gigi Trif, nici frumos, nici urât, cu o față de-l puteai confunda cu oricine, părând inteligent doar fiind­că fruntea i se mărise de la părul cu fir subțire, rărit în creștet, nu era un simplu șef de sală, la curent cu mesele unde trebuie puse vasul cu flori și microfoane, dacă ar fi să iau de bune spaimele lui Andu. Multe trebuie să fi văzut ochii lui, multe trebuie să-i fi trecut pe la urechi, dar era mormânt. Așa ni l-a descris doctorul Tatarcan.

*

Seara luam masa pe terasă împreună cu Adela și Dorin Tatarcan, care își continua serialul despre lumea bună din Neptun:

„Vilele dimprejur le-au făcut odată cu a Lui, să-și aibă Curtea lângă El. Și le supraveghează moralitatea, să se mai termine cu pros­tituția, le-a zis într-o zi, de la obraz. Vin împreună cu neveste, copii, bone și câini, dar nu pisici. Nu poate să le sufere. Are un labrador, Corbu, și doar El îi dă de mâncare, cu mâna Lui! L-a adus din Anglia, de la Regină sau de la laburiștii cu care e mai prieten. Copiii au și ei câini, Nicu un lup, Valentin un cocker, Zoia, și ea, vreo doi mai mici. Înal­ților tova­răși nu le-a mai rămas altă dis­tracție decât Baza de Tratament de la Hotelul Doina, unde-și mai dreg spinările și încheieturile țepe­ne. Dar maseuzele și kinetoterape­uții nu-s mulțumiți de ei, când ai nevoie de-o pilă, ia-i de unde nu-s! Preferă nemții și fran­țujii care vin cu valuta-n dinți! De unde știu, doctore?“, a râs la Andu. „Știu fiindcă am fost solicitat să dau consultații străinezilor de la Baza de Tratament. Firește c-am mers pe tariful meu obișnuit! Până și chelnerii mai împușcă acolo ceva mărunțiș, cinci franci, o marcă, darmite doctorul de la Urgențe, ha-ha!“

Se oferise să ne vâre și pe noi la niște proceduri, dar l-am refuzat, râzând. Nu ne-am fi stricat vacanța cu tratamente pentru boșorogi. Și, fără indiscrețiile lui, habar n-am fi avut că Trif servea la masa cui servea.

Într-o zi, însă, șeful nostru de sală s-a văzut silit să-și dezvăluie importanța. Ne-a tot dat târcoale după micul dejun și, când nu mai era nimeni prin preajmă, ne-a rugat ca, pentru o seară, să luăm masa în restaurant, fiindcă cineva important, da, foarte important, urmează să cineze pe terasă. Să nu dăm vreun semn că l-am recunoaște! Să nu privim spre acea persoană, să ne purtăm ca de obicei. Normal.

Normal c-așa o să facem. Să n-aibă șeful de sală nici o grijă, vom fi discreți, l-am asigurat. Atât de dis­creți am fost, încât nu l-am întrebat cine va fi persoana foarte importantă. Nu-l aveam nici pe doctorul Tatarcan să ne spună. Pe urmă lui Andu i s-a părut că nu întâmplător plecase Dorin în Deltă, fiindcă cel care a venit, seara, să cineze pe terasa de la Hotel Amfiteatru era Nicu.

Chiar Nicu Ceaușescu!

CARTEA

„Gabriela Adameșteanu a dat deja literaturii române câteva personaje memorabile. Doar că prin ele erau investigate narativ istoria familiei (istoria mică) și, deopotrivă, istoria țării (istoria mare). Voci la distanță intră, în chip fericit, în același tipar. Situat în imediata actualitate, în chiar anii noștri, cu toate provocările lor, romanul aduce la expresie consistente voci individua­le, prin care se încearcă descifrarea unor voci familiale. Aș spune că, mai presus de orice, Voci la distanță este un puternic roman de familie. La urma urmei, bogați ori săraci, demnitari sau oameni simpli, toți au familii și suferă ori se bucură (mai ales suferă) din cauza lor, încercând să le mențină, după abilitățile fiecăruia, coeziunea sau, dimpotrivă, să le distrugă pentru a crea altele mai promițătoare.“ (Sanda Cordoș)

Galerie foto