Narine Abgarian a cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (2015), bestseller în Rusia, care a apărut și in limba română, în 2021. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar „Aleksandr Grin“ pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 „The Guardian“ a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori europeni contemporani. Pe Narine Abgarian iubitorii de literatură au putut să o cunoască în persoană la Iași, la ediția din acest an a FILIT. Aceasta vorbește despre literatura sa cu delicatețe, recunoștință și umor și te ademenește să îi cunoști lumea cu sinceritate irezistibilă.
Narine Abgarian s-a nascut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali. Narine are o poveste de viață impresionantă, din care se inspiră în permanență. Bunicul său patern a supraviețuit genocidului armean, iar bunicile i-au creat un spațiu magic, în care să copilărească și să se bucure de peisaje imaginare. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat „V. Briussov“ din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia scrie un roman fantastic (2011) și Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții (2012). În prezent se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa.
Ați debutat ancorată în lumea copilăriei, scriind cărți pentru copii. Aș dori să vă întreb: ce personaje v-au marcat dumneavoastră copilăria?
Una dintre scriitoarele mele preferate pe care o citesc și acum, este Astrid Lindgren. Apoi, îl îndrăgesc mult și pe Eno Raud, un compozitor și un scriitor de origine estoniană care are o carte minunată despre niște ființe inventate de el, The Gothamites. Îmi plac foarte mult și poveștile și basmele. Am rămas acolo, în lumea lor și de aceea prima mea carte este despre această lume.
Vom rămâne și noi în lumea basmelor deocamdată. Bunicile sunt o poveste în sine, de la ele aflăm cele mai multe istorii de familie. Cum a fost relația dumneavoastră cu bunicile?
Am avut o relație minunată și cu bunica, și cu străbunica. Am fost un copil foarte răsfățat. Când eram mică, urmăream cum se poartă membrii familiei unii cu alții, era comic. De exemplu, uneori bunicul refuza să mănânce prânzul pregătit de bunica, pentru că, zicea el, l-a făcut cu agheasmă. Am avut o copilărie care seamănă cu filmele lui Kusturica.
Bunicile sunt speciale pentru fiecare dintre noi. Au fost anumite personaje pe care bunica le-a inventat special pentru dumneavoastră când erați mică, vă spunea într-un anumit fel poveștile?
Străbunica îmi spunea aceeași poveste, dar în fiecare zi inventa câte un personaj nou, așa că pentru mine era o poveste nouă. E o imagine cu ea, de exemplu, care îmi va rămâne în amintire pentru tot restul vieții. Îmi zicea că în tinerețe avea niște cosițe foarte-foarte lungi cu care se lega în jurul taliei ca să nu o deranjeze.
„Am ales prin scris să mă întorc întru-un timp și într-un spațiu în care eram fericită“
Părul lung cu proprietăți protectoare, aproape magice e un personaj în sine și în cartea dumneavoastră tradusă și în română, Din cer au căzut trei mere. Ați avut vreodată părul foarte lung, în amintirea străbunicii și a poveștilor ei?
Nu, niciodată nu am avut părul foarte lung. Nu mă pot lăuda cu podoaba capilară.
Dar străbunica vă împletea codițe?
Da, le împletea atât de strâns, încât nu puteam să schițez nici un gest. Și îmi punea două funde imense, ca niște verze.
Avea și o formulă de alint pentru dumneavoastră?
Bunicile și străbunicile nu ni se adresau niciodată cu diminutive. În armeană numele au diverse variante. Așa că ne strigau în mai multe feluri.
Am citit cartea dumneavoastră, Din cer au căzut trei mere , ca pe un basm frumos, chiar dacă nu e o carte pentru cei mici. De aceea aș fi curioasă dacă toate aceste întâmplări de când erați copil v-au motivat să scrieți literatură pentru copii?
Din păcate, bunicile nu au apucat să citească cărțile mele. Cred că ar fi fost mândre de mine, pentru ele cartea era un obiect important, o avuție.
„Urăsc războiul. Este un inamic foarte puternic care încearcă să ucidă Omul.“
Dar dumneavoastră ați fost de mică un cititor avid? De la ce vârstă ați început să citiți?
Am început să citesc de la cinci ani. Prima dată am citit un manual de medicină legală, cred. Tatăl meu este medic. Iar primul lucru pe care l-am citit în acel manual a fost cum se pregătește un cadavru pentru autopsie. Tatăl meu, văzând ce fac, a zis: „fiica mea va fi o asasină!“.
Oricum copiii privesc altfel moartea decât adulții. Pentru ei este mai mult un mister decât o certitudine.
Da. Dacă ne gândim la faptul că mulți copii pot fi agresivi cu animalele, putem spune că pentru ei e mai mult o joacă, nu înțeleg pericolul. Este o treaptă în devenirea de sine.
Revenind la literatură, când scrieți, ce vă inspiră, dincolo de lumea de basm de care am vorbit deja?
Am mai spus acest lucru, motorul scriiturii mele este nostalgia după țara mea.
Un fel de recuperare a memoriei afective?
Da. Am simțit și un soi de neputință, după ce am plecat din țara mea. Și atunci am ales prin scris să mă întorc întru-un timp și într-un spațiu în care eram fericită.
După ce terminați de scris, cine este cel mai mare critic al dumneavoastră și cel mai bun confident? În cine aveți încredere deplină să vă citească manuscrisele?
În nimeni, doar în redactorul meu. Dacă aș arăta manuscrisele unor persoane foarte apropiate și ar face comentarii de care eu nu aș ține cont, s-ar supăra pe mine. Mai bine să citească cartea deja tipărită.
Până să dați textul la citit, cum este pentru dumneavoastră procesul scrierii? Scrieți pe măsură ce vă vin ideile sau aveți nevoie de timp să vă așezați gândurile?
Pentru mine este foarte greu să scriu, și fizic, și moral. De multe ori când mă așez în fața calculatorului, încerc să găsesc motive pentru a nu începe să scriu. Dar, după ce epuizez toate aceste pseudomotive, încep să muncesc ca un sclav. Însă această muncă îmi aduce fericire.
Credeți că vocile feminine din literatura de astăzi sunt suficient de puternice încât să schimbe mentalități?
Cu siguranță, în ultimul secol, vocile feminine s-au auzit mult mai intens, datorită inclusiv invenției frigiderelor și mașinilor de spălat. Totul ține de echilibru, dar da, vocile feminine vor aduce schimbări de mentalități.
Războiul este, din păcate, foarte aproape de noi în aceste zile. Războiul este, de asemenea prezent și în cartea dumneavoastră, chiar dacă într-o altă perioadă istorică. Cum vă raportați la război ca scriitor?
Urăsc războiul. Este un inamic foarte puternic care încearcă să ucidă Omul. Nu este doar o provocare adresată lumii și ordinii mondiale, ci este o provocare adresată fiecărui om în parte. Este decizia fiecăruia dacă să se poziționeze în întuneric sau în lumină. Dacă ai să furi o bucată de pâine sau dacă ai să împarți ultima bucată de pâine cu cineva. Am cunoscut mai mulți oameni decenți care în situații de criză s-au purtat nepotrivit. Pentru mine, un om care a trecut deja prin două războaie, conflictul de acest gen este o traumă. Războiul din Ucraina mi-a creat senzația că se poartă cu mine însămi, împotriva mea.
Indiferent de lumea în care trăim, fie pace, fie război, sunteți omul marilor orașe sau al localităților mici? Ce fel de viață vi se potrivește dumneavoastră, ca om și ca scriitor?
Cel mai bine mă simt într-un orășel în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. Îmi place să dau binețe oamenilor pe care îi întâlnesc și să știu câte ceva despre familiile lor. Cred că metropolele, orașele mari sunt pentru nebuni.
Dar aveți teme care vă revin constant în minte atunci când scrieți?
Da, am, dar ele se modifică cu timpul. De exemplu, dacă la un moment dat mă obseda întoarcerea copilăriei, acum mă preocupă raportul dintre bărbat și femeie, dintre mamă și fiică. M-am întâlnit recent cu niște prietene, toate suntem peste 45 de ani și fiecare dintre noi a vorbit despre relația cu mama. Și am constat că problemele sunt cam aceleași. Este un mecanism pe care poți să îl descifrezi.
Pentru că ați primit mai multe premii de când ați început să scrieți, v-aș întreba cum vedeți succesul?
De-a lungul timpului am observat că artiștii, cei care creează, nu au deloc încredere în ei. Tocmai de aceea, un premiu e o validare, o recunoaștere a talentului. E ca și cum ai fi internat într-un spital de nebuni și vine medicul la tine și îți spune că gata, poți pleca, ești vindecat. Ca scriitor, în momentul în care ai primit un premiu important e ca și cum ai fi scăpat de la casa de nebuni.
Cărțile dumneavoastră au fost traduse și în alte limbi. Ați citit vreuna dintre aceste variante?
Deocamdată stăpânesc doar două limbi, armeană și rusă, așa că citesc mai mult în aceste limbi. Am citit cartea publicată și la dumneavoastră în armeană, în ucraineană, am încercat și varianta bulgărească. Însă sunt foarte bucuroasă și recunoscătoare că îmi sunt traduse cărțile și că oamenii le citesc.
Spuneați despre cartea aceasta tradusă și în română, Din cer au căzut trei mere: „am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță“. Care ar putea fi pentru dumneavoastră speranța, în lumea în care trăim?
Bunica mea spunea că, dacă ți se întâmplă ceva în viață, poți face față. Așa că, dacă trăim acum în plin război, tot noi suntem cei care îl vom opri, Și sunt ferm convinsă că vom reuși. Speranța ar putea fi în iubire și în generațiile care vin.
„Sunt un scriitor căruia cărțile nu îi ies așa cum își propune.“
Revenind la cărți, aș dori să aflu de la dumneavoastră cum vă construiți personajele?
Sunt un scriitor căruia cărțile nu îi ies așa cum își propune. De exemplu, Din cer au căzut trei mere este o carte pe care inițial am gândit-o ca pe o colecție de povestiri despre bătrâni. Dar cartea a ieșit altfel până la urmă, un roman. De aceea pot spune că relațiile mele cu personajele sunt complicate. Ele hotărăsc ce și cum sunt.
Dar le mai duceți cu dumneavoastră, după ce terminați de scris cartea?
Cred că cel mai corect este ca un scriitor să își termine relația cu personajele în momentul în care apare cartea. De câte ori se ecranizează sau se pune în scenă o carte pe care am scris-o, sunt întrebată ce părere am. Răspunsul meu este același, de fiecare dată: „Întrebați-l pe regizor!“.
Vă este mai ușor să construiți personaje masculine sau feminine?
Femeia scriitor are nevoie de timp ca să creeze personaje masculine. La fel cred că se întâmplă și în cazul scriitorilor bărbați care își aleg personaje femei. Acum pot spune că sunt pregătită să scriu și despre bărbați. Punctul meu slab sunt personajele negative. Îmi este foarte greu să le descriu. De exemplu, în Din cer au căzut trei mere nu am știut cum să pedepsesc un soț care își bătea foarte des soția.
În afară de scris, ce alte mari pasiuni aveți?
Îmi place foarte mult să ascult jazz. Muzica este cea mai înaltă manifestare în artă. Când citești o carte ai nevoie de timp, la fel când te uiți la un film. Muzica, în schimb, vine la tine imediat, te pătrunde pe loc. Pe lângă muzică, mă mai pasionează filmele bune. De asemenea, îmi place foarte mult să gătesc.
Dacă tot făceați referire la muzică, spuneți-mi, cu ce fundal muzical ați asocia cărțile dumneavoastră?
Eu scriu pe diverse stiluri de jazz. Iar pentru cei care citesc cărțile mele, cred că s-ar potrivi o muzică simplă, niște ritmuri armenești, de exemplu. Este un compozitor armean, Komitas, cu a cărui muzică am crescut și pe care mi-ar plăcea să îl asculte și cei care mă citesc.
Pentru că suntem la un festival internațional de literatură, la FILIT Iași, și pentru că ați avut mai multe întâlniri cu tinerii cititori, cum percepeți astfel de întâlniri, ce impact au ele pentru dumneavoastră ca scriitor?
Îmi oferă speranță tinerii pe care îi văd pasionați de cărți, de lectură și mă bucur să mă aflu aici.