După lectura volumului Două singurătăți. Despre roman în America Latină, Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez (editura Humanitas Fiction, 2022, traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți).
Dragă Gabo,
Am citit abia acum, mulți ani mai târziu, dialogul acela din septembrie 1967 de la Universitatea de Inginerie din Lima.
Era mai frumos pe pământ în 1967, când abia apăruse Un veac de singurătate și realismul magic încă nu avea nume.
Și aș fi vrut să fiu atunci la Lima, să vă ascult. Mario Vargas Llosa părea un preșcolar pe lângă domnia voastră. Sau poate era la mijloc doar generozitatea dintotdeauna a celui care ascultă și pune întrebări.
Tot ce ați spus atunci, deși nu vă sfiați să inventați și în public, întocmai ca într-un roman, mi se pare important. Umorul, vitalitatea dumneavoastră, felul în care cuvintele vă ascultau – toate acestea țineau de miracol.
Sau poate că nu era generozitatea, poate că erați, totuși, un Everest și oricine altcineva, chiar și Llosa, devenea, pe loc, câmpie.
Comit o indiscreție: mulți ani mai târziu, Vargas Llosa v-a dat un pumn în față, vi s-a învinețit un ochi și v-ați dus să vă faceți o poză râzând, cu ochiul acela vânăt, pentru istoria ilustrată a literaturii în America Latină. S-a spus că a fost în trena unei afaceri sentimentale, că nu ați fi ezitat să o vizitați pe soția prietenului dumneavoastră chiar și în absența lui. Dar eu nu cred asta. Cred că pumnul acela a plecat încă din acel septembrie ’67 de la Lima.
Felul în care stăpâneați ironia, fie ea și amicală, era absolut încântător și, pesemne, dureros pentru bunul și orgoliosul Vargas Llosa, fostul dumneavoastră prieten intim. Și mi-aș fi dorit să fiu Socrate, să vă ascult și să învăț de la domnia voastră cum se folosește ironia, arma preferată a timizilor și a visătorilor.
Romanul latinoamerican, cartea aceea mare la care toți latinoamericanii mai scriu un capitol și încă un capitol, nebunia, realitatea ireală a Americii Latine – toate sunt copleșitoare. V-am citit și v-am recitit cărțile de atâtea ori și de fiecare dată descopăr ceva nou, ca și cum lumea tocmai s-ar trezi la viață.
Știu că ați scris cândva cronici sportive, așa că nu o să vi se pară deplasat dacă am să vă mai spun ceva: felul în care oamenii pornesc la drum în cărțile dumneavoastră, cu toate iluziile intacte că nimic important încă nu s-a făcut pe pământ, nu l-am mai văzut decât la fotbalistul latinoamerican, și anume la unul singur: Diego Armando Maradona, argentinianul.
Așa pornea și Maradona, cu furia și credința că totul devine posibil doar prin voință și că sfârșitul nu există și că urmează legenda și era ceva metafizic în felul în care omulețul acela se prăvălea printre ceilalți, către viitor și nemurire.
De câte ori v-am citit cărțile, de atâtea ori mi-am spus: e adevărat! Gabo spune adevărul pentru că a înțeles că adevărul nu numai că nu se confundă cu dreptatea, cum a învățat de la profesorul său, Faulkner, ci mai ales pentru că a înțeles că adevărul e întotdeauna în realitatea imediată și, totodată, dincolo de ea.
Scriați, așadar, ca să vă iubească mai mult prietenii. Nu s-a întâmplat chiar așa, multe prietenii s-au destrămat fiindcă, fără să vă doriți, îi făceați pe toți ceilalți să pară începători, în ale vieții (și în ale scrisului), dar v-au iubit cititorii.
Nu cred că a existat vreodată vreun scriitor mai iubit decât dumneavoastră, nu cred că s-a născut încă acela, iar toți acești cititori v-au socotit și vă socotesc prietenul lor și vă spun Gabo și vă țin în dreptul inimii. Sunt și eu unul dintre acești insolenți.
Oamenii au tot mai puțini prieteni în secolul XXI și încă și mai puțini care să îi mai învețe să zboare și să doarmă cu ochii deschiși pentru a vedea visele.
Boomul literaturii latinoamericane este astăzi istorie, revoluția cubaneză este astăzi istorie, dar sunt și lucruri pentru totdeauna, ca de exemplu singurătatea. Singurătatea va fi cu noi până la sfârșit, întocmai ca nedreptatea, și doar poveștile fac viața îndurabilă, cu atât mai mult cu cât sfârșitul nici măcar nu există.