Daca ar fi dupa ea, ar face urmatoarele: s-ar bucura aflind ca una din rubrici a schimbat viata cuiva (cea despre „pantofi” de exemplu) sau primind o epistola in care se fac precizari, adaugiri si corecturi la vreun articol (cum ar fi „Litost”-ul), s-ar scrie singura pe niste foi colorate de hirtie reciclabila si s-ar arunca de pe un turn inalt, dupa ce ar fi rugat niste nazdravani sa faca din ea avioane si sa le lanseze, intr-o zi cu vint, deasupra orasului, ar infiinta un club al enticlopedistilor (care sa plateasca o cotizatie, sa bea vinuri rosii, sa palavrageasca si, din cind in cind, sa mai contribuie la imbogatirea enticlopediei), ar organiza excursii-safari in junglele din lume, unde aventurierii ar vina animale imaginare, pe care le-ar micsora, printr-un procedeu secret enticlopedist, si le-ar agata de esarfele domnisoarelor, ca pe niste brose.
De fapt, Enticlopedia se bucura ca un copil ca a implinit 3 ani si asteapta sa-i faca cineva un tort mare, din flori de bumbac, frunze de ceai verde si fistic, promitind, in schimb, ca va continua sa treaca in revista o multime de nimicuri, ca va face mofturi periodic, va strimba din nas cu gratie sau o vor lua ametelile de placerea cartilor pe care le va citi. Intre noi fie vorba, n-a fost foarte usor sa scoata in fiecare saptamina cite-un iepure din palarie. Din cauza asta, uneori iepurele a iesit corcit cu un elefant, alteori a avut pene lungi in loc de urechi sau blana i-a fost imprimata cu desen de buburuza. Si, ca sa fim sinceri pina la capat, s-a intimplat chiar sa nu iasa nimic din palarie, iar trucul sa nu reuseasca.
Insa ingaduinta cititorilor Enticlopediei e, sint convinsa, fara margini. Tot ea ma face sa suflu acum in luminari, punindu-mi cam 150 de dorinte secrete si pretioase.