„Peste 50% dintre români cred că situația din țară este mai rea decât în 1989, potrivit unor sondaje realizate de INSCOP Research“ (hotnews.ro, 17 noiembrie 2022)
Mintea umană are ciudățeniile ei, iar una dintre ele este aceea că, deși funcționează pe baza rațiunii, construiește lumea din jur în ciuda ei. Și n-ai ce să-i faci. Așadar, hai să zicem că acum, gata, preț de cinci-zece minute nu mai suntem în 2022. Suntem în iarna lui 1988 sau 1989, într-o lume pe care – deși tot nu-mi vine să cred – foarte mulți români o cred mai bună decât cea de azi.
E sâmbătă dimineața, o dimineață destul de friguroasă de iarnă, iar tu, locatar urban al unuia din blocurile construite de Ceaușescu pentru a oferi locuințe tuturor românilor, te trezești ca să pleci la muncă – pentru că, dacă ați uitat, sâmbăta era pe atunci o zi de lucru normală. Te trezești pe la 5.30 în apartamentul rece, căci iarna caloriferele abia dacă se dezmorțeau și nu-ți puteai cumpăra centrală de gaz proprie. Deschizi ușa de la bucătărie spre restul apartamentului și aprinzi toate cele patru ochiuri de la aragaz, ca să încălzești locul. Mergi la baie, te speli cu apă rece ori cum o fi și fugi jos, la magazinul de stat, să cumperi lapte și, poate, niște iaurturi, dacă mai prinzi. E deja coadă și speri să mai apuci să cumperi și pâine înainte să pleci la lucru. Dacă e coada prea mare la pâine, renunți, te întorci acasă cu laptele (mare noroc!), îți pregătești pachetul cu mâncare și o pornești spre tramvai/ autobuz/ troleibuz, ca să ajungi la locul de muncă – asta dacă lucrezi în oraș. Dacă ești cumva navetist (profesor, medic, muncitor pe vreun șantier sau la o uzină de altundeva), pornești spre gară ori autogară pe la 5-6 dimineața, ca să ajungi la muncă pe la 8.
Poate unii dintre noi, cei de azi, s-ar întreba: „De ce n-ai merge cu mașina?“. Pentru că e foarte probabil să nu ai mașină. În 2022 mașina e o banalitate, aproape toată lumea are una.
În 1989 puțini români își permiteau luxul unei mașini ce costa 60-70 de mii de lei, la salarii aproximativ similare cu cele de azi, ceva mai puțini ajungeau pe lista de așteptare la Dacia sau Oltcit (cele două opțiuni de mașini particulare ale vremii) și, dintre fericiții posesori de „mașină mică“, aproape nimeni nu își permitea să risipească benzina strict raționalizată – vreo 40 de litri lunar.
Dar să presupunem că nu ești un navetist oarecare – profesor, medic, muncitor, tehnician – care își petrece opt ore din zi la muncă și alte trei-patru ore pe trenuri și autobuze aglomerate, ci unul dintre privilegiații care locuiesc într-un oraș mare și lucrează tot acolo. O pornești spre slujbă cu tramvaiul, pe la 7 și ceva. Dacă ai noroc, ajungi în interiorul supraaglomerat, lovind cu coatele, fiind lovit și strivit la rândul tău, răsuflând greu sub hainele groase. Dacă nu, călătorești în frig, pe scara tramvaiului, și ea înțesată de lume. Ușile vehiculului nu se închid, nici nu au cum: pe treptele lui stau agățați oameni peste oameni care se țin de bare, se împing cu capul înspre interior și cocoșează spatele în afară, unde bate vântul rece. Din când în când câte o creangă le șfichiuie în viteză spinările. Iar cine nu a călătorit pe scara aglomerată a tramvaiului/ autobuzului/ troleibuzului/ trenului, la viteză mare și cu ușile deschise, nu a trăit cu adevărat în comunismul urban.
Cobori din tramvai sau ce-o fi și te îndrepți spre întreprinderea sau magazinul sau școala unde lucrezi și unde e de obicei la fel de rece ca în apartamentul de bloc. Nu-i nimic, nu se supără nimeni dacă rămâi cu o haină mai groasă pe tine în sala de clasă – de exemplu – și îi poți lăsa și pe elevi cu paltonul pe ei. Dar poate că tu ai noroc să lucrezi într-un birou funcționăresc, cu colegi înțelegători. Acolo se plimbă hârtii și se pierde timp. E bine. Cineva aduce de acasă sau improvizează dintr-o cărămidă BCA un reșou spre care întind toți picioarele. Se poate face și cafea pe el. Mai trece vremea, se mai destinde atmosfera, oamenii pălăvrăgesc în jurul reșoului ca oamenii peșterilor în jurul focului. Au doar grijă ce vorbesc și mai ales ce glume fac, căci niciodată nu se știe cine ascultă sau toarnă la Securitate – un turnător cu siguranță e acolo, printre prietenii cu care râzi și vorbești. Dar nu-ți pasă, fiindcă știi să spui doar ce se poate spune, ai fost dresat de mic pentru asta. Așa că deja parcă e mai bine.