Amin Maalouf este genul de scriitor despre care ți-e frică să scrii. Îi înțelegi ideile de la prima lectură, îți dorești să-i reiei eseurile pentru că totul e atât de bine explicat, argumentat și exemplificat, încât îți spui „trebuie să-l recitesc“. Situația se complică când trebuie să vorbești despre ceea ce scrie el, despre subiectele abordate sau despre teoriile pe care le pune în discuție. După ani de lecturi, rămân la ideea că puțini oameni pot scrie eseistică. Deși este forma literară cea mai la îndemână – dimensiuni variabile, structură impusă, subiect etc. –, eseurile de foarte bună calitate, convingătoare, de substanță sunt greu de scris și își câștigă greu locul pe lista lecturilor necesare sau în bibliografiile de specialitate.
Amin Maalouf scrie eseu cu lejeritate, ai impresia că nu consumă foarte multe resurse pentru a scrie un astfel de text. Te impresionează profund această constatare, pentru că subiectele nu sunt nici pe departe din sfera cancanului, cum nu sunt nici expediate în superficial.
Prognosticurile lui ajung să se împlinească
Amin Maalouf s-a născut în Liban, dar familia lui a fost obligată să se refugieze în Franța, strămutarea venind la pachet cu o serie de transformări imposibil de ignorat. Părinții lui nu s-au împăcat niciodată cu ideea că au pierdut totul și că trebuie să o ia de la capăt, dar nici nu s-au resemnat în fața istoriei (personale). El însuși a călătorit foarte mult în țările asiatice, cu precădere în zona Asiei de Sud-Vest și Orientul Mijlociu, căutînd să înțeleagă cât mai bine relațiile de cauzalitate dintre evenimentele care au provocat schimbări politice greu de ignorat.
Maalouf are o educație solidă, o cultură vastă și o curiozitate greu de stăpânit, ceea ce îl face să vadă mereu dincolo de aparențe, să cerceteze în spatele cortinei și să ajungă la cauze înaintea multor istorici cu experiență. Prognosticurile lui, oricât de fataliste ar părea, ajung să se împlinească, ceea ce nu-l face deloc fericit pe scriitor, ci din contra.
A călătorit foarte mult de-a lungul vieții, inițial din motive de siguranță personală – s-a mutat în Franța împreună cu familia, pentru că în Liban situația politică s-a schimbat decisiv și fără nici o șansă de revenire la ceea ce a fost odată –, pentru ca mai apoi să o facă în scop profesional. A fost jurnalist specializat pe conflicte internaționale și în această calitate a avut acces la date pe care le-a putut analiza și interpreta, în timp real (ceea ce schimbă tot atunci când vorbim despre analize și sinteze politice). S-a folosit (în sensul bun) de originea lui etnică și a fost invitat să participe la întâlniri decisive ale oamenilor politici sau ale unor conducători de state.
Evenimente locale capătă semnificație mondială
E interesant faptul că povestește despre toate acestea cu o luciditate și detașare care aproape că sperie. M-am întrebat de multe ori de câtă putere și stăpânire de sine a avut nevoie ca să se detașeze, să ia distanță de evenimente și de oamenii care au contribuit la ele. Obiectivitatea este o calitate esențială pentru un eseist istoric și cred că ea rodește frumos numai dacă este însoțită de o dorință intrinsecă de a face bine. Spiritul tolerant se educă, se cultivă în timp, iar pentru un istoric sau cercetător al mentalităților prezența acestuia mi se pare a fi o condiție sine qua non.
Ce e și mai interesant la Amin Maalouf este faptul că revine iar și iar în locurile unde au avut loc evenimente importante sau care au o importanță aparte pentru analiza parcursului unui om politic sau al unei personalități culturale.
Când citești Identități ucigașe (traducere din franceză și prefață de Florin Oprescu, Polirom, Iași, 2022) sau Naufragiul civilizațiilor (traducere din limba franceză de Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2019) ai revelația că evenimentele locale capătă semnificație mondială. Efectul de domino există și influențează evoluția politicii internaționale. Așa ajungi să înțelegi că terorismul nu a apărut peste noapte, că atacurile cu bombă nu sunt neapărat rodul unor minți bolnave și că aproape toate conflictele armate (războaie, revoluții etc.) au atât cauze imposibil de ignorat, cât și efecte insurmontabile. Pierderile de vieți omenești nu se pot cuantifica nicicum, nu există balanță contabilă care să le reflecte corect.
Pune reflectorul pe adevăratele cauze ale conflictelor
Cu toate acestea, știrile din mass-media sunt (și) despre cât costă un război, ce cotă parte din bugetul național primește Ministerul Apărării Naționale etc. Acum câțiva ani subiectele știrilor din prime time erau despre câți bani s-au dus în direcția combaterii terorismului, cât a costat destructurarea Al-Qaeda și lichidarea lui Osama bin Laden. În anii ’90 știrile erau cu și despre conflictul din Irak și tratativele de pace dintre Palestina și Israel.
Toate acestea au legătură intrinsecă cu Orientul Mijlociu, zonă din care face parte și Libanul, țara natală a lui Amin Maalouf.
„Tristețea mea se explică și prin câteva alte motive de care vorbesc puțin de obicei, chiar dacă mă gândesc la ele adesea. Când îmi rememorez istoria regiunii mele natale din decursul ultimilor o sută de ani, constat că mișcările politice de inspirație marxistă au fost finalmente singurele în care musulmanii, evreii și creștinii de toate confesiunile s-au putut afla câtva timp alături unii de alții. E drept că, în majoritatea țărilor, impactul acestor formațiuni a fost limitat. Dar au existat și câteva excepții remarcabile“ (Naufragiul civilizațiilor, p. 92).
Iată cum Amin Maalouf pune reflectorul pe adevăratele cauze ale conflictelor interminabile din zonă și explică indirect de ce aceste conflicte prezintă interes pentru orice individ, din orice parte a lumii.
Cerebral când face analize politice
În altă ordine de idei, el relevă un aspect foarte important: nu islamismul este factorul determinant al conflictelor, cel puțin nu singur. Combinația dintre preceptele unei religii și principiile mișcării politice de stânga (chiar de extremă stânga) este fatală pentru dezvoltarea unei zone geografice. Unitatea politică nu este suficientă pentru menținerea unui echilibru social, deja precar și amenințat în permanență de diverși factori agravanți, precum o organizare foarte diferită a comunităților de cele din Europa (și continentul nord-american), bazată pe o stratificare socială imobilă secole la rând; nivelul de viață al populațiilor (diferențe uriașe între felul cum trăiește populația de rând față de clasa conducătoare); și diferențele culturale. Și așa explică el naufragiul civilizațiilor.
„Pe termen lung, adevăratul beneficiar al înfrângerii lui Ra’ïs va fi islamismul politic. El va lua locul naționalismului ca ideologie dominantă. Va înlocui nasserismul și avatarurile sale ca portdrapel al aspirațiilor patriotice și va lua locul mișcărilor de inspirație marxistă ca purtător de cuvânt al celor oprimați“ (Naufragiul civilizațiilor, p. 113).
Un prognostic sumbru, dar, aș spune eu, departe de orice fatalism, căci Maalouf este cerebral când face analize politice. Capacitatea lui de sinteză este alimentată cu studii și date istorice foarte diverse.
„De obicei, spiritul vremii acționează fără să ne dăm seama. Dar uneori efectul său e atât de manifest încât îl vedem aproape intervenind în timp real. Este în orice caz impresia pe care am avut-o eu când m-am consacrat din nou istoriei recente pentru a încerca să extrag din ea câteva învățăminte.
Cum de-am putut să nu văd o conjuncție atât de puternică între evenimente? De mult ar fi trebuit să trag această concluzie care astăzi îmi sare în ochi, anume că am intrat de curând într-o eră eminamente paradoxală, în care viziunea noastră asupra lumii va fi transformată și chiar de-a dreptul răsturnată. De-acum înainte, conservatorismul va fi cel care se va proclama revoluționar, în timp ce adepții «progresismului» și ai stângii nu vor alt scop decât conservarea a ceea ce a fost dobândit“ (Naufragiul civilizațiilor, p. 166).
Naufragiul civilizațiilor rezidă într-un paradox
Din punct de vedere sociologic nu ai cum să nu îi dai dreptate. Dacă deschidem televizoarele sau dacă facem o revistă a presei observăm exact aspectul sesizat de Maalouf: programele partidelor conservatoare sunt acum orientate în jurul păstrării unui specific (național, religios), în timp ce partidele de stânga se cramponează de o poziție pe care au câștigat-o acum deja foarte mult timp.
Sunt foarte utile și revelatoare exemplele pe care le aduce în discuție Maalouf în acest sens, precum detaliile cu privire la atacul din 4 noiembrie 1979, când sute de studenți iranieni invadează ambasada americană de la Teheran, iau 52 de ostatici și încep „ocuparea revoluționară“ a localurilor. Pe 20 noiembrie sute de jihadiști sunniți saudiți invadează marea moschee de la Mecca. Dar luați în calcul reacțiile de după fiecare atac cu bombă din bisericile creștine sau, de ce nu, gândiți-vă câte teorii conspiraționiste s-au pus în circulație după arderea catedralei Notre-Dame din Paris. Evident, vorbim de comunități religioase diferite, dar Mecca este simbolul islamismului, așa cum Notre-Dame de Paris este unul din simbolurile creștinismului de pretutindeni.
O altă cauză a naufragiului civilizațiilor identificată de Amin Maalouf rezidă într-un paradox de care ne este imposibil să nu ținem seama.
„Ne aflăm în plin centru al acestui paradox când privim efectele produse în ultimele decenii de doctrinele economice, sociale și politice întemeiate pe «mâna invizibilă». Pe de o parte, ele au eliberat energiile, au stimulat schimburile și au accelerat inovațiile. În același timp, denigrând rolul regulator al puterilor publice și glorificând înavuțirea excesivă, au erodat însăși ideea de interes general și au slăbit legăturile dintre cetățeni.
Acest revers al medaliei mi se pare incontestabil și greu de consecințe, chiar dacă e dificil de deslușit. Cum să calculezi pierderea simțului civic într-o țară? Cum să măsori slăbirea sau strângerea relațiilor dintre diversele componente ale unei populații? Cum să demonstrezi că există o legătură între neîncrederea în autoritățile publice și creșterea comunitarismului, a violenței sau a corupției? Suntem aici în insesizabil și în necuantificabil; n-ar servi la nimic să acumulăm cifrele și faptele“ (Naufragiul civilizațiilor, p. 251).
Își conservă luciditatea
Amin Maalouf s-a întors la studiul istoriei și dintr-o nevoie personală. Trauma naște nevoi imposibil de ignorat. Dincolo de întrebările la care nu vom aveam niciodată răspuns („s-ar fi putut și altfel“ sau „de ce noi și nu alții“), Maalouf sondează mentalul colectiv pentru a putea emite previziuni. Chiar dacă nu este adeptul istoriei contrafactuale, tot se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă strămoșii lui ar fi fost musulmani într-o țară cucerită de creștini, iar nu invers. Pentru el este evident că atunci am fi vorbit de o schimbare a apartenenței religioase și apelează la cazul musulmanilor din Spania sau din Sicilia. Tocmai de aceea, Maalouf militează împotriva obișnuinței de a clasifica fiecare eveniment dintr-o țară musulmană ca fiind „islam“.
„«Spiritul timpului» nu este, în mod evident, o noțiune riguroasă. Dacă o utilizez, o fac cu scopul de a exprima această realitate difuză, insesizabilă, care face ca în anumite momente din Istorie numeroase persoane să înceapă să privilegieze un element al identității lor în detrimentul celorlalte. Astfel, la ora actuală, a-ți afirma apartenența religioasă, a o considera elementul central al propriei identități, este o atitudine curentă; mai puțin răspândită, probabil, decât acum trei sute de ani, dar indiscutabil mai răspândită decât acum cincizeci de ani“ (Identități ucigașe, p. 119).
De reținut că Maalouf a scris Identități ucigașe în 1998, deci înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 și cu mult înainte de a scris Naufragiul civilizațiilor (2019). Ca și în anii ’90, Maalouf este interesat să afle cauza conflictelor sociale, politice și religioase, de unde nevoia de supremație, în condițiile în care toți suntem convinși că avem nevoie de „celălalt“, că existența noastră nu capătă sens decât în măsura în care ne raportăm la celălalt într-un fel specific, generat de amprenta civilizațională și culturală.
De la Cruciadele văzute de arabi și până la Naufragiul civilizațiilor au trecut mai bine de 30 de ani. Vorbim de niște decade foarte agitate și încărcate în evenimente ale unei lumi aflată parcă mai mult ca niciodată într-un real pericol de extincție. Amin Maalouf își conservă luciditatea și o însoțește cu un simț fantastic al detaliului. Este remarcabilă capacitatea lui de a da exemple la care nici nu te-ai fi gândit, detalii despre populații de care nu ai avut habar, nu ai citit un rând până acum. Reafirm ce spuneam mai sus: deține o capacitate de sinteză care îl așază în rândurile eseiștilor de top din toate timpurile.
Nu în ultimul rând, din fiecare pagină răzbate o bunătate nestăvilită. Pur și simplu Maalouf respiră bunătate, e un spirit tolerant natural pe care l-aș da ca model oricui și oricând. Iată câteva motive pentru care merită să citiți Identități ucigașe și Naufragiul civilizațiilor, dar și celelalte studii. Pe cât de bun (și premiat) este ca romancier, pe atât de bun este ca eseist. De fapt, din punctul meu de vedere, eseistul e mai puternic decât romancierul. Citiți-i eseurile și veți înțelege nu doar că putem fi mai buni, ci că avem toate șansele să facem istorie în continuare.