Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Kansasul anilor 1870 își arată, odată cu romanul din 1960 al lui John Williams, Butcher’s Crossing, zădărnicia tărâ­mu­rilor. Atrași de miraje, de promisiunea unui oraș care se va dez­volta în mo­mentul în care calea ferată va ajunge până acolo, oamenii își pun spe­ranțele într-un viitor pe care îl alimentează prin propria naivitate și care se lasă așteptat.

La fel de naiv se va dovedi și tânărul Will Andrews, protagonistul acestui roman, în momentul în care își abandonează studiile la Harvard în 1873, hrănit de iluziile din prelegerile lui Ralph Waldo Emerson, convins că în Vest își va descoperi sinele adevărat, că va deveni una cu natura sălbatică și că va descoperi ceva ce nimic din construcțiile reci din inima Cambridge-ului nu-i putea oferi.

Misiunea lui John Williams e clară: dezmembrarea unui mit, a Vestului Sălbatic romantizat, a unor idei care învăluiau realitatea în mister, într-o sălbăticie definitorie, salvatoare. Butcher’s Crossing e însă o așezare, departe de ceea ce ar putea fi numit un oraș. Pustiu, cu praful care pătrunde prin ferestrele fără sticlă, cu o mână de vânători de bizoni care se hrănesc doar cu vise, e locul în care Andrews crede că va ajunge la o împlinire posibilă doar în acest loc sălbatic: „Era o senzație, era un impuls căruia trebuia să-i dea glas. Dar orice-ar fi rostit în cuvinte, știa că nu e decât un alt nume pentru sălbăticia pe care o căuta. Era o libertate, o bunătate, o speranță și o vigoare pe care le percepea undeva dedesubtul tuturor lucrurilor bine cunoscute din viața lui care nu erau nici libere, nici bune, nici pline de spe­ranță și nici viguroase. Ce căuta el era originea și forța proniatoare a lumii lui, o lume care părea să se îndepărteze, mereu temătoare, de propria obârșie, în loc să le caute cum face iarba de prerie din jurul lui, care-și înfige rădăcinile în pământul jilav, întunecat și bogat, Sălbăticia, și se reînnoiește astfel an după an“.

Va dori astfel să cunoască ți­nuturile în care încă se mai găsesc bizoni (acțiunea romanului e plasată cu doar câțiva ani înainte de uciderea celui din urmă bizon din Kansas), să participe la vânătoare, să devină „un ochi transparent“, ca Emerson, „una cu pădurile și cu câmpiile“, să fie parte din creația divină, „liber și neîncorsetat“.

Un câmp presărat cu oase

Se va întâlni cu vânătorul Miller, cel care își duce zilele alimentat de propriile himere, cu gândul la valea în care zărise cu mulți ani în urmă o cireadă de mii de bizoni. Cu banii primiți de tânărul Will Andrews, va porni în expediție împreună cu acesta și alți doi băr­bați, Charley Hoge și Fred Schneider, gata să ucidă, pentru piei, bizonii pe care nu-i uitase niciodată. John Williams excelează și la capitolul descrierilor cinematografice, iar aventura celor patru bărbați în inima sălbăticiei e captivantă și datorită acestui mod aparte de a pune în legătură omul cu natura. Numai că nimic din această regiune, în care cândva puteai zări „o sută de mii de bizoni umblând pe pajiște“, „așa de-n­ghe­suiți, c-ai fi putut să mergi o zi întreagă pe spinările lor fără să atingi pământul“, nu mai este tărâmul promis.

Bizonii sunt pe cale de dis­pa­riție, iar Miller va ucide cea din urmă mare cireadă. Uciderea bizonilor și mișcările executate de către Miller i se par lui Will Andrews „un fel de dans, un menuet tunător compus de sălbăticia din jur“. Chiar și așa, prinși de iarna care sosește mai devreme decât estimaseră, visul alimentat de Will se destramă. Greul nu-l întărește, nu-i oferă nici o reve­la­ție transcendentală, nu-l ridică decât în imaginația lui deasupra locului în care se află. Realitatea searbădă îl aduce rapid cu picioarele înapoi pe pământul îmbibat de sângele bizonilor uciși și presărat cu oase albe, curățate de lupi.

Deziluzia începe să își facă simțită prezența până la pierderea pieilor în râu și moartea lui Schneider, demonstrând zădărnicia lucrurilor și a uciderii a mii de bizoni: „Animalul își pierduse sinele; sau sinele pe care i-l visase el. Sinele acela fusese ucis; și odată cu crima săvârșită, Andrews simțea că pierise și ceva din el însuși și tocmai cu lucrul acela nu fusese el în stare să dea piept. Așa că fugise“.

Nu câștigă în urma acestei expediții, nu regăsește ceea ce crezuse că îi va oferi nemărginimea unui ținut sălbatic, chiar dacă, în plină expediție, „nu se putea închipui în afara locului în care se afla“. Cruda ironie își va arăta colții pe drumul spre întoarcere, când călătoria lor va cunoaște neînduplecarea hazardului care va da la iveală măsura în care bizonii fuseseră uciși în zadar.

Mai mult, când ajung din nou în Butcher’s Crossing, după iarna care îi ținuse captivi în munți, vor descoperi în ce fel se poate degrada „orașul“ care nu avusese niciodată o altă soartă, atâta doar că îi refuzaseră sfârșitul, închiseseră ochii în fața adevărului evident. Mai înstrăinați ca oricând, căci timpul petrecut împreună în lunile trecute nu-i apropiase, ci dimpotrivă, îi îndepărtase și mai tare, închizându-i în propriile deziluzii, descoperă că revenirea nu are nimic din succesul la care visaseră atunci când porniseră la ultima mare vânătoare de bizoni.

Felul în care își croiește John Williams romanele captivează prin­tr-o naturalețe a descrierilor, prin conturarea unor personaje remarcabile, legate de mediul lor, legate de un sine care face ca acțiunea să completeze destine marcante și chipuri de neuitat. Indiferent de subiectul ales, indiferent de viața pe care le-o rezervă, ceva din aspi­rațiile acestor personaje, ceva din dezamăgirile și speranțele lor deopotrivă se regăsește în fiecare dintre noi și face ca și acest volum să se bucure de succesul câștigat de Stoner, romanul-cult scrise de Williams în 1965.

Brutalitatea ia chipul industrializării

Un punct marcant al romanului Butcher’s Crossing stă în valoarea inegalabilă a descrierilor, care transpun în senzații resimțite de către cititor tot greul, setea, foamea, frigul, durerea celor patru bărbați de-a lungul lunilor petrecute în mijlocul sălbăticiei. Mai apoi, cartea marchează sfârșitul unei ere, aduce la lumină încheierea unei perioade în care omul și natura nu vor mai fi niciodată cu adevărat față în față, iar brutalitatea din partea ființei umane va lua chipul industrializării.

Noua etapă e cea în care exterminarea prin vânătoare a unei specii întregi își dovedește, în văzul lumii, lipsa de raționament. Deodată, nimeni nu mai are nevoie de pieile de bizoni, lumea merge mai departe, calea ferată continuă să se construiască, dar va trece la 50 de mile distanță de Butcher’s Crossing, spulberând astfel și cele din urmă iluzii ale puținilor oameni rămași în aștep­tarea unui viitor mai senin.

În fond, căutarea lui Will e universală, regăsirea unui sine puternic, reîntâlnirea cu ceea ce credem că am pierdut înainte de a cunoaș­te, sentimentul că un loc nou ne-ar putea reînnoi pe noi înșine. Ce se pierde însă e tocmai linia dintre obiectivitate și subiectivitate, se pierd granițele cer­te ale unei lumi urbane, se pierd regulile care trasează un viitor orientat spre o nouă etapă, nicidecum spre peisajul „western“ care își trăia, la acel moment, ultimii ani. John Williams a câștigat, odată cu acest roman, te­ren nou în peisajul literaturii mari și își păstrează, până azi, statutul unui romancier strălucit.

John Williams, Butcher’s Crossing, traducere de Ariadna Ponta, colecția „Biblioteca Polirom“, Polirom, 2022