Ce faci când recidivează gripa, răceala sau viroza împotriva cărora se presupune că te-ai blindat cu ajutorul vaccinului antigripal, gratis oferit de sistemul nostru sanitar de stat, la care cotizezi vrând-nevrând cu 4,6% din pensie? Bei o tărie și asculți blues!
De exemplu, albumul lui Kenny Wayne Shepherd Band – Trouble Is… 25 (2022, Provogue), ediție aniversară, revizitată la un sfert de veac după apariția care îl consacra pe blondul chitarist, răsărit pentru blues în Shreveport, Louisiana. Înregistrat și publicat când Shepherd abia împlinise 20 de ani, albumul beneficia de prezența unor „grei“ ca Double Trouble (adică Reese Wynans, Chris Layton și Tommy Shannon, trioul care îl acompaniase pe Stevie Ray Vaughan) și legendarul James Cotton, descins parcă din panteonul bluesului pentru a încrusta cu muzicuța, în piesa (Long) Gone, „codul QR“ de certificare a calității produsului.
Ani de zile am avut un sentiment ciudat de reticență pentru Kenny Wayne Shepherd. De câte ori îi vedeam figura de actor, plăcută, deschisă, aproape confundabilă cu a lui Brad Pitt, îmi spuneam că băiatul ăsta frumos nu poate să cânte blues adevărat, fiindcă nimic nu-i trădează suferința, greutățile, teama zilei de mâine, nesiguranța și tot ce se adună în cazanul vrăjit unde fierbe elixirul capabil să elibereze sufletele condamnate din sclavia trupului și a timpului.
Băiat predestinat bucuriei, născut în același an cu Joe Bonamassa, 1977, Kenny a avut un traseu oarecum asemănător în showbiz. Diferențele vizibile (sau… audibile!) sunt apanajul cronicarilor de specialitate. Simplu ascultător fiind, recunosc oarecum spăsit că i-am acordat mai multă atenție lui Joe. Și asta, îmi dau seama cu neplăcere, pentru că stilul chitaristic al lui Joe e mai sclipicios, ia ochii și amețește urechile. Kenny Wayne are o profunzime subtilă, iar textura riffurilor sale e disimulată cu nonșalanță de naturalețea mersului degetelor pe grif. Obține un sunet musculos, evidențiat fără să piardă nimic din eleganță și finețe, cu aerul că se joacă.
Câștigul chitaristic pare să provină și din faptul că partea vocală este lăsată aproape complet în grija lui Noah Hunt. Spre deosebire de înaintașii asumați, precum Hendrix, Vaughan, Johnny Winter, Albert și B.B. King, Kenny Wayne nu-și folosește vocea să transmită „mesajul“. E, poate, un handicap, dar și o alegere bună, pentru că mai toate discurile s-au vândut neașteptat de bine pentru o trupă de blues. Unele piese au fost și hituri la posturile de radio, ceea ce este esențial pentru piața muzicală din SUA. Iar în cazul de față succesul comercial se pliază pe valoare, de unde poate fi distilată aspra concluzie că nu „tot ce se vinde este superficial“ – scuza lipsiților de noroc sau de abilități manageriale…
Kenny Wayne Shepherd mai face o treabă foarte bună, deși poate fi socotită un fel de modă, nefiind primul sau singurul care practică asta: invită pe discuri de referință diverși bluesmeni de care n-a auzit nimeni în afara localităților unde locuiesc. Trec peste numele intrate în uitare, însă recunoscute chiar și-n părțile noastre (Hubert Sumlin, Pinetop Perkins, Clarence „Gatemouth“ Brown) și nu transcriu vreun altul obscur, pentru că nu identitatea contează, ci respectul acordat de Shepherd tradiției culturale în care s-a născut și la perpetuarea căreia ostenește. De aplaudat și de urmat!
Îmi dau seama că scriu iarăși despre blues când mă aflu într-o stare de proastă sănătate. Exagerez, și nu regret. Știu că bluesul consună bine cu cheful și amorul și n-o să vă dau idei banale pentru niscaiva saturnalii tocmai acum, în preajma Crăciunului. Pentru momente de amărăciune, accidentale și-n „Sărbători fericite!“, puteți prelua rețeta tratamentului cu blues. Pentru ce urmează după Anul Nou, mai bem, mai studiem…