Unele rutine sunt chiar plăcute. Mă refer la cele cu final surpriză. Spre exemplu, ori de câte ori revin acasă după o deplasare în alt oraș deschid ușa cuptorului electric. Și de fiecare dată mă bucur de ceea ce găsesc. Este un fel de joc conjugal.
Astăzi m-am întors de la Botoșani. Soția la job, cuptorul la locul lui. He he, oare ce ascunzi acolo, secretosule? Ia să-ți deschid eu ușa. Uau, preferatul mea!
Preferatul meu în materie de deserturi este o combinație între ștrudel cu mere și plăcintă. În sensul că, deși arată ca o chestie rulată într-un soi de aluat crocant, dimensiunea nu este de ștrudel, ci mai degrabă hiperbolizarea unuia. E ca și cum ai spune că gigantic poartă un ștrudel pe frunte și vodă-i un munte. Iar conținutul nu este măr ras, ci bucățele din fruct, care prin coacere nu devin piure, își păstrează un pic din fermitatea texturii. Pătrățele de măr, cum ar spune unele gospodine care nu au viziune spațială.
Dacă ești un pic atins de tulburare obsesiv compulsivă, ca mine, știi deja că o astfel de plăcintoștrudel se taie în felii de fix 2,54 centimetri, adică un țol, apoi se pudrează cu zahăr vanilat în strat de fix un milimetru. Încă de la prima linguriță, pe cerul gurii se perindă toate anotimpurile climatului temperat continental. Simți floarea din care a crescut mărul, simți vibrația zumzetului albinei care a polenizat-o, mult soare, câteva ploi, o brumă de zahăr pudră, aroma de scorțișoară a iernii, precum și promisiunea reînvierii naturii printr-un sâmbure de măr care mai mereu trece de controlul vamal culinar. Am băgat lingurița în gură, să se declanșeze visarea.
În prima secundă am simțit doar că parcă ceva lipsește. Nu venea iarna. Apoi o senzație de foc, de parcă limba îmi fusese judecată și pusă pe rug de un inchizitor sătul de toate bazaconiile și trăsnăile pe care le-am rostit în viață. Simțeam cum mii de lame de brici se hotărâseră să-mi transforme limba în carpaccio. Mai mănânc iute uneori, dar asta depășise de mult stadiul de iute.
Apa nu a ajutat. Măcar dacă mi-ar fi fost sete, aș fi zis că am băut-o cu vreun folos. Am pus mâna pe telefon și, fără să pot articula vreun cuvânt, mi-am sunat soția. Mi-a spus că știe că nu pot vorbi din cauza capsaicinei și că în mod intenționat a pus un plic întreg de boia iute în loc de scorțișoară. Fiindcă rețeta asta i-am adus-o eu, în 2003, când lucram ca vânzător la OMV Păcurari. Se numește apfelstrudel și este austriacă, iar Austria trebuie să știe că votul ei nu va rămâne nepedepsit, inclusiv prin sabotarea rețetelor cu care se mândrește.