Evenimentul anului trecut, cu impact global asupra artei teatrale, a fost încheierea pandemiei. După doi ani (ce păreau la un moment dat interminabili, testând răbdarea tuturor, schimbând posibilitățile de a relaționa direct cu ceilalți) de reguli sanitare care au obligat la adaptări radicale din mers, artele vii s-au reîntors la practicile care le definesc de milenii: concomitența în același timp și în același spațiu a artiștilor și privitorilor.
Pandemia a fost o perioadă complicată, dar finalmente a însumat sezoane ce au reorientat creatorii către noile tehnologii și noile medii, accelerând inovația pe această linie, a apropierii de tehnicile prezentului. Adaptarea a fost o modalitate creativă de a rămâne conectați cu ceilalți artiști, dar mai ales cu spectatorii, un fel de update impus tuturor componentelor și procedeelor de lucru, de la repetiții pe aplicații de video call la introducerea inteligenței artificiale în scenă alături de prezența umană live, la platforme de streaming. Multe dintre aceste practici vor persista în viitorul imediat, chiar dacă, foarte probabil, la o scară mai restrânsă. Teatrul e, totuși, esențialmente o artă vie! O altă realitate – pe lângă cea a stimulării originalității în variante remote, este acumularea unei energii creative care a erupt.
O expresie a speranței
Ultima noapte a pandemiei a însemnat întâia noapte a războiului. Un război la doar câteva sute de kilometri de granițele naționale, cu șiruri de refugiați, cu știri concentrate pe ororile la care sunt supuși ucrainenii de agresorii ruși. Interesul întregii lumi pentru teatrul din Ucraina s-a născut dintr-o tragedie. Întreaga Europă, România inclusiv, s-a deschis către dramaturgii, regizorii și actorii de acolo într-un gest de solidaritate artistică. S-au făcut traduceri, s-au organizat lecturi publice, au fost itinerate spectacole din teatrele care încă funcționează. Un semn că arta rezistă în orice condiții, că e parte importantă a oricărei comunități, un liant ce funcționează pe baza emoțiilor cathartice.
A scrie, a repeta și a juca în condiții de război e dificil, dar devine expresia speranței că într-un timp nu foarte îndelungat se va reveni la pace și la viața în liniște. Continuarea procesului de creație și prezentarea la public sunt o modalitate de nesupunere, de luptă împotriva năvălitorilor. Deocamdată se joacă sub asediu, între două semnale stridente ale alarmelor, interval în care artiști și spectatori coboară împreună în adăposturi subterane. Când sunetul sirenelor se stinge, împreună revin la spectacol. Realitate și ficțiune se împletesc dramatic.
Răgazul studiului aplicat
Foarte multe apariții cu subiecte teatrale au fost incluse în programele editorial ale lui 2022. Izolarea pandemică a dat răgazul studiului aplicat, al recuperărilor teoretice. Iată câteva dintre titlurile care mi-au reținut atenția. Miruna Runcan, Atelier de restaurări teatrale – studii de reconstrucție critică și retorică a spectacolului 1990-2000, o cercetare remarcabilă axată pe analiza discursului critic din prima decadă de libertate din România. Și aceasta relevă misiunea de memorializare pe care critica o are în sfera artelor vii.
Cristina Rusiecki ne-a oferit Nod în cinci. Câteva abordări în teatru. Cartea e asociată cu o expoziție din fotografiile spectacolelor puse în scenă de cvintetul de artiști de teatru din generațiile inovatoare asupra cărora autoarea zăbovește portretistic (Radu Nica, Andrei Măjeri, Alina Herescu, Iuliana Vîlsan, Eugen Jebeleanu).
Ariel din spatele scenei e un volum colectiv coordonat de Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu. În prim-plan, un personaj prea puțin vizibil din procesul teatral: secretarul literar. A cărui activitate e crucială, a cărui fișă a postului ar trebui actualizată ca atribuții adecvate vremurilor.
Cristina Modreanu a publicat Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității. Volumul este concretizarea unui demers investigativ în privința revelării manierei în care artiștii din artele vii erau supravegheați de poliția politică în comunism. O restituire obligatorie.
Instrument de lucru mai mult decât necesar
Absolut impresionat este proiectul lui Mircea Malița orientat înspre dramaturgia comunistă Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate. Un volum colectiv, cu o structură fragmentară, plurivocală, care evidențiază linii esențiale despre imensul material dramaturgic ce este moștenire a unei jumătăți de secol din istoria recentă. Limpezește prin voci autorizate un capitol al teatrului autohton ce trebuia revizitat critic, „într-un stop cadru după treizeci de ani“, cum sugestiv sintetizează coordonatorul. Ce rămâne din jumătatea de secol comunist?, e întrebarea care vertebrează și care explorează printr-o „anchetă cu oameni de teatru“, prin recitirea critică a unor texte, dosare de spectacol, compunând un tablou ce proiectează lumini reflexive diverse. Sumarul e completat de o secțiune dedicată noii dramaturgii și un epilog semnat de George Banu, de punere a teatrului românesc în context internațional.
Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc (DMTR) a adăugat în 2022 fila sa electronică numărul trei. Adică alte 50 de fișe de artiști și spectacole memorabile. O reușită de echipă, la care am pus umărul și eu, cu autori de prestigiu, cu două universități implicate (Universitatea „Babeș Bolyai“ din Cluj Napoca și Universitatea de Arte Tg. Mureș). O nouă finanțare – obținută în urma unei contestații la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), va asigura continuitatea acestui instrument de lucru mai mult decât necesar.
Portalul inițiat de Asociația Română de Promovare a Artelor Spectacolului (ARPAS) la ideea Cristinei Modreanu va fi mai bogat, de această dată mai ales cu artiste. Poate și alte instituții preocupate de păstrarea memoriei artei scenice autohtone vor asigura un suport financiar. Pentru traducerea în engleză, de pildă, care ar extinde orizontul de adresabilitate.