Numerosi filosofi, precum Descartes si Hobbes, vor condamna risul, fie in general, pentru ca reprezinta o pierdere a controlului de sine, fie bataia de joc, din cauza caracterului sau agresiv. Cit priveste risul satanic, el isi face aparitia in Evul Mediu, apoi la autori precum Baudelaire.
Risul poate fi considerat un fenomen cultural, caci el evolueaza de la o epoca la alta. In Evul Mediu, Biserica a condamnat risul, caci risul intra in contradictie cu rigorile crestinismului. Umberto Eco, in romanul sau Numele trandafirului, a incercat sa arate felul in care omul medieval, puternic indoctrinat de Biserica, percepea risul. Vorbind despre relatia Bisericii cu risul in Evul Mediu, Ernst Robert Curtius spune: „Ce atitudine a adoptat biserica fata de ris si umor? Nu se poate da un raspuns categoric la aceasta intrebare. Din marturiile care mi-au fost accesibile rezulta o varietate de conceptii care ofera imagini cultural-istorice nu lipsite de farmec”. Idealul antic al demnitatii este preluat si de monahismul crestin din Evul Mediu, care ii invata pe credinciosi ca risul este o expresie diavoleasca, si nu una naturala, argumentind prin faptul ca Iisus nu a ris niciodata.
Risul medieval va fi celebrat prin Mihail Bahtin, pentru care carnavalescul era acceptat de puterile religioase si politice, in anumite momente si in locuri rezervate, ca o forma de defulare populara. Risul controlat si cenzurat de Biserica Evului Mediu va lasa loc, cu timpul, unui altfel de ris, cel al Renasterii. Rabelais va reinnobila risul si ii va acorda un loc aparte in literatura. Pentru Rabelais risul este benefic atit individului, cit si societatii, fiind inseparabil de placerea de a trai; Spinoza vede si el in ris o forma de participare la natura divina, dar cel care va asocia risul intelepciunii va fi Nietzsche. Nietzsche va ride de toti „maestrii care nu-si bat joc de ei insisi”.
Risul ucide teama
Umberto Eco, pe care Jacques Le Goff il numeste „un historien scrupuleux”, a incercat sa demonstreze prin Numele trandafirului ca spiritul rationalist isi are radacinile in Evul Mediu. Eco opune acestui rationalism magia, incantatiile, ierburile cu efecte halucinogene, osuarele, profetiile sau imaginile apocaliptice. El pune cu maiestrie in scena, in universul inchis al abatiei, loc al enigmelor si al secretelor, un Ev Mediu obscur, unde cea mai mare influenta o are doar gindirea lui Toma D’Aquino, unde au loc herezii si unde incepe sa se nasca spiritul modern.
Marele inamic al risului este in romanul lui Eco batrinul Jorge, pentru care risul are rolul de a ucide teama, ceea ce-l conduce pe om la pierderea credintei. In imensa biblioteca a manastirii, administrata de calugarul Jorge (personaj care l-a avut ca model pe scriitorul Jorge Luis Borges) se pastreaza intr-un loc sigur cea de-a doua carte a Poeticii lui Aristotel, cea in care stagiritul vorbeste despre comedie si despre ris. Jorge joaca in Numele trandafirului rolul marelui cenzor, cel care vegheaza ca legile bisericesti sa fie respectate. Calugarii din manastire nu au acces decit la anumite carti, care nu le pot provoca risul. Evul Mediu a utilizat o gama variata de cuvinte in jurul a doi poli: risus (risul) si derisio (deriderea).
Actiunea romanului Numele trandafirului este proiectata „la sfirsitul anului intru Domnul 1327”, intr-o epoca de nelinisti, de dispute politico-religioase si de dezordine. In aceasta dezordine, „creata de invazii, episcopii si calugarii devenisera sefii polivalenti ai unei lumi dezorganizate: ei adaugasera rolului lor religios si unul politic, negociind cu barbarii, sau economic, impartind alimente si milostenii, social, ocrotind pe cei saraci impotriva celor puternici, ba chiar militar, organizind rezistenta sau luptind «cu armele spirituale» acolo unde nu mai existau arme materiale”. Eco utilizeaza un adevarat arsenal (vrajitoare arse pe rug, inchizitori si soldati, secrete si enigme, absenta oricarei justitii rezonabile) pentru a-si introduce cititorul in imaginarul medieval, in decorul sumbru si ostil al Evului Mediu, caracterizat de violenta si de crima. In aceste „timpuri intunecate”, „un om intelept trebuia sa gindeasca lucruri aflate in contradictie intre ele” si sa aduca intelepciunea intr-o riguroasa abatie benedictina de pe meleagurile italiene.
Umberto Eco, Numele trandafirului,
traducere de Florin Chiritescu,
colectia „Biblioteca Polirom”,
Editura Polirom, 49.50 lei