Mi-a fost întotdeauna greu să fac o trecere în revistă a anului abia trecut. Și n-am știut niciodată să împac bilanțul personal cu cel global, al lumii în care trăim, fiindcă rareori ele intră în acord – eventual, cel de-al doilea îl poate strica pe cel dintâi, iar invers nu.
Anul trecut nu începuse tocmai rău: ianuarie ne-a prins, e drept, în carantina impusă de pandemia de COVID-19, dar era o carantină tot mai obosită, într-o lume exasperată de ea. Doar că a venit luna februarie, cu sfârșitul carantinei și începutul războiului din Ucraina, care continuă și acum. Am scăpat de una, am dat de alta – ăsta a fost primul meu gând. Fiindcă pentru noi, cei din Est, un război declanșat de Rusia a fost întotdeauna un semnal de alarmă, ca în unul din numeroasele bancuri cu iepurașul. Probabil îl știți: cică vulpea dă nas în nas cu iepurașul, care fuge disperat prin pădure. „Ce-i cu tine, iepure, de ce fugi?“, întreabă ea. „Păi, n-ai auzit? Cică umblă unii să jupoaie toți urșii din pădure“. „Da’ tu nu ești urs“, zice mirată vulpea. „Și cine crezi că mai stă s-aleagă?“, răspunde iepurele și își reia goana.
Bancul nu-i atît de deplasat cum pare: Ucraina se învecinează cu România. Iar dacă de COVID-19 pare-se că mai poți scăpa, de Rusia… experiența românilor din ultimele secole spune contrariul. Așa că nu m-am mirat când am auzit că destui români, mai ales dinspre granița cu Ucraina și Moldova își pregăteau o eventuală fugă în Occident. Între timp România și alte țări din jur au fost asaltate de refugiați ucraineni – în majoritate femei și copii – care încercau să scape de distrugerile războiului.
Au fost câteva luni în care românii s-au comportat cu o compasiune și o solidaritate admirabile, accentuate, fără îndoială, de faptul că dușmanul era Rusia. La început mă miram când auzeam vorbindu-se ucraineană pe stradă în Timișoara. Acum a devenit ceva normal. Cât de ușor devine războiul normalitate!
Și, chiar dacă la noi n-a fost război, efectele lui le-am perceput repede. Au crescut prețurile, a apărut inflația și am început să simțim cum bruma de bunăstare greu dobândită începe să ne dispară. Au început temerile legate de cheltuieli – temeri justificate, fiindcă acum, la bilanț, mi-e ușor să văd că trăim mai prost decât acum un an. Dar cu speranțe, ca întotdeauna. Și cel puțin fără război.
Altfel, în plan personal pare să fi fost un an bun. În februarie a apărut în Serbia traducerea romanului Disco Titanic. În primăvară, Florin Lăzărescu m-a sunat și mi-a propus să scriu o povestire pentru un volum colectiv despre pogromul de la Iași din 1941, volum apărut în toamnă. A fost primul text de ficțiune mai lung pe care l-am scris în ultimii șase ani și l-am luat ca pe un fel de test. Apoi, la începutul toamnei, la Editura Polirom a apărut o traducere la care am lucrat câțiva ani: Dragă Scott, scumpă Zelda. Scrisorile de dragoste dintre F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald. A apărut în condiții grafice superbe, așa cum și merita, cu ilustrații color și supracopertă, și e traducerea la care azi țin cel mai mult. În fine, în toamnă am lansat Disko Titanik (în sârbă) la Novi Sad și la târgul de carte de la Belgrad, unde România a fost invitată de onoare și unde m-am întâlnit în sfârșit, după atâta carantină, cu prietene și prieteni dragi, scriitori și traducători. Ar trebui să fiu mulțumit.
Dar, cum ziceam, bilanțul personal e mereu stricat de cel global. Invers nu. Totuși ar fi nedrept să mă plâng: putea să fie și mai rău. E o frază pe care în România am tot scris-o și rostit-o de când ne știm. Cu speranța că poate să fie și mai bine. Poate chiar în 2023.