Interviu  -  Dan Burcea  -  

În 2022, anul în care s-a comemorat centenarul morții lui Marcel Proust, a început să apară în România o nouă versiune a ciclului romanesc În căutarea timpului pierdut, în traducerea lui Cristian Fulaș. Dincolo de zecile de titluri pe care le-a transpus în limba română, Cristian Fulaș este cunoscut publicului pentru volumele semnate de el în calitate de autor, cel mai recent, Ioșca, apărând în 2022 la Editura Polirom și cunoscând și o traducere în limba franceză.

Publicul larg, inclusiv cel francez, te cunoaște ca scriitor, autor de romane, printre care și Ioșca (Iochka) apărut anul acesta în traducere franceză la Éditions La Peuplade. Aș dori să ne vorbești însă despre celălalt aspect al activității tale literare, cea de traducător. De când datează această pasiune și ce te-a împins către ea?

Traduc încă de când eram student, mai precis din anul 2003. E o istorie întreagă: primele mele încercări literare au fost din poezie, prin primii ani de facultate. Poate conștient de limitele mele ca poet, poate din alte motive care-mi scapă, am renunțat la poezie și am trecut la traduceri. Inițial romane polițiste, am început în fond cu lucruri ușoare, Robert Ludlum, Stephen Connelly, J.D. Robb, cărți care m-au ajutat să îmi formez mâna și să încep să îmi construiesc o anumită atitudine față de traducere.

Esențial, însă, e că am fost, sunt dintotdeauna traducător. Viața mea profesională e cea de tălmaci, cariera mea s-a petrecut în preajma cărților traduse, mai puțin în propria literatură. Nu aș putea spune cât din ceea ce fac e pasiune și cât e meserie, îmi scapă procentajele, părțile, dar știu că îmi e aproape imposibil să mă ima­ginez făcând altceva.

Printre autorii pe care i-ai tradus se numără nume cunoscute ale literaturii franceze. Să-i cităm aici pe Jean-Cristophe Rufin (de l’Académie Française), Christophe Bataille, Mathias Enard, Nicolas Mathieu, dar și Stéphanne Mallarmé și, evident, Marcel Proust. Cum i-ai ales și, ca să vorbim la general, cum îți alegi autorii și cărțile pe care le traduci?

Orice scriitor sau traducător e în primul rând un cititor. Unul împătimit, la urma urmelor. Și unul dintre cei mai informați, profe­sioniști cititori. Și uneori, când astrele se aliniază cât se poate de corect și soarta ne surâde, acest cititor are șansa de a-și alege cărțile preferate într-un mod privilegiat, anume propunându-le spre traducere. Același personaj devine din cititor pasionat un soi de autor secundar al respectivelor cărți, cel care le scrie cu mâna lui într-o limbă străină. Este, oricât ar suna de bizar azi acest cuvânt, un soi de fericire. Fericirea de a împărtăși cu ceilalți ceea ce îți place, de a da lumii versiuni ale cărților care ți-au plăcut și în felul ăsta de a face un mic bine în jurul tău. E o formă de etică, n-aș ști să o definesc exact, dar e o formă de comunicare mai profundă cu celălalt, celălalt care de cele mai multe ori nici măcar nu știe că e într-un contract narativ în care vocea pe care o aude atunci când citește e a traducătorului.

Dacă urmăm cu atenție lista bibliografiei traducerilor tale, ajungem inevitabil la opera monumentală a literaturii franceze, La Recherche a lui Marcel Proust. Ce curaj îi trebuie unei persoane ca să-și zică într-o bună zi „vreau să-l traduc pe Proust“? Cum califici o asemenea decizie?

Să zâmbim puțin, cred că e curajul oricărui nebun. Nu mi-am spus niciodată în mod clar „vreau să-l traduc pe Proust“. Eram încă unul dintre milioanele lui de cititori și totul a pornit dintr-o dis­cuție purtată într-o redacție, din enumerarea unei liste de nemul­țumiri cu privire la abordările celorlalte traduceri, o simplă discuție între doi profesioniști din mediul literar. În urma acelei discu­ții – pe care o uitasem oarecum, care oricum nu avea de ce să rămână importantă – am primit pe e-mail un contract în care se vorbea despre traducerea primului volum din În căutarea timpului pierdut. Am rămas șocat, recunosc. Primul impuls a fost să găsesc aproximativ un milion de scuze și să nu intru în așa ceva, să mă despart de propunere, să re­fuz. Apoi m-am răzgândit și am intrat în text. Lent, printr-o relectură agonizantă care m-a ținut pironit pe loc multă vreme, apoi prin diverse aproximări a ceea ce eu credeam și încă mai cred că e felul potrivit de a spune opera lui Proust în limba română.

Ca să răspund totuși la întrebare: decizia a fost, este și va fi una nebunească. Iresponsabilă. Lipsită de cea mai vagă umbră de rațiune, în orice caz. Și singurul vinovat pentru această decizie sunt eu, așa că e obligatoriu să îmi asum orice consecințe care pot decurge de aici. Inclusiv pe cele nefaste, pentru că oricum despre bine e mai greu să vorbim azi.

Ca și autorului însuși, bănuiesc că și traducătorului îi este necesar să urmeze o disciplină strictă care rimează în termeni comuni cu o galeră cotidiană strictă, nemiloasă. Cum se traduce Proust? Vorbesc aici doar de constrângerea zilnică, subiectul literar îl vom aborda mai jos.

Sunt un om extrem de disciplinat, la limita comportamentului maniacal. Și un matinal incorigibil. Așa că traduc ordonat, zilnic, în­tre orele târzii ale nopții sau primele ore ale dimineții și începutul zilei. În liniște, însoțit doar de cățelușa mea și de sunetul textului. E o ocnă, dar e una mistică. Aud la propriu vocea textului și o transpun în cea mai frumoasă limbă română de care sunt capabil, reiau ori de câte ori e nevoie, cizelez până la ultima virgulă și până la ultima inflexiune posibilă, mi-am creat un mit personal al acestei munci și cred în el. Disciplina se amestecă deci cu această credință aproape nebunească în posibilitatea traducerii, în fond lucrul care mă ține pe linia de plutire și mă mână înainte.

Știi, Dan, îmi imaginez că mai și greșesc. Nu reușesc să-mi ridic o statuie personală și mereu traduc cu frică, aproape înspăimântat de posibilitatea de a greși, de a spune altceva decât spune textul original, de a-l rescrie pe Proust sau pe un alt autor și a mă face de râs definitiv. Întotdeauna suntem supuși greșelii și lucrul ăsta e adevărat mai ales când ne confruntăm cu textul aproape infinit al Căutării.

În limba română exista deja două traduceri după La Recherche. Cum a apărut ideea unei noi traduceri și care au fost provocările la care a trebuit să răspunzi înainte de a începe lucrul la ea? Altfel spus, cu ce sentiment ai pornit la drum?

Am povestit mai sus cum a apărut ideea, hai să o numim o întâmplare, un accident – poate fericit, poate nu, n-am să aflu niciodată. Provocarea mea principală a fost aceea de a decide dacă urma să refac traducerile precedente (Cioculescu și Mavrodin), să le cizelez, să le aduc la zi, sau urma să fac o traducere de la zero. Decizia pe care am luat-o a fost să pornesc de la zero, dinspre pagina goală. Nu cred că o pot argumenta foarte serios, a fost poate o chestiune de instinct, dar și o formă acută de responsabilitate pe care și ceilalți și-au asumat-o. Folosesc ca oglin­dă ediția Moncrieff-Kilmartin-Enright, nu mă ghidez deloc după traducerile românești anterioare. Se poate să fie o greșeală, dar îmi asum asta cu zâmbetul pe buze. Ceea ce rezultă e o traducere complet nouă, ca și cum celelalte n-ar fi existat și n-ar fi în joc. E poate cea mai bună abordare, ar fi fost absurd să mă apuc să revizuiesc munca celorlalți, mai ales că une­le dintre deciziile mele centrale în privința abordării textului pur și simplu nu se potrivesc cu ale domniilor lor.

Cât despre sentiment, întotdeauna îmi va fi frică de Proust și cred că frica de marii autori e o chestiune foarte utilă oricărui traducător, la urma urmelor. Pentru că oamenii care se tem sunt mult mai precauți și mult mai puțin înclinați să ia decizii grăbite și să facă greșeli.

Vorbind de provocări, să o abordăm poate pe cea mai importantă, cea a traducerii literare a unei proze care nu lasă nici o umbră de aproximări sau stângăcii. Cum ai califica limba proustiană din punctul de vedere al complexității și, să-i spunem, al dificultății ei de a se lăsa transpusă într-o altă limbă?

Sunt două întrebări aici, să le luăm pe rând.

Abordarea mea a fost la un moment dat descrisă și din punct de vedere teoretic. Într-un dialog cu Julia Kristeva, Jacques Derrida vorbea despre traducere ca despre o transformare matematică a textului. O transpunere deci cât mai apropiată de original, una care încearcă să nu rescrie și să nu reaproximeze ceea ce cu necesitate (încă din timpul scrierii) e deja rescris și aproximat, anume opera literară. Încerc pe cât posibil să rămân fidel acestui principiu și să nu îl rescriu pe Marcel Proust, să nu mă substitui autorului, să nu îi refac opera în funcție de limba în care o traduc eu și de posibilitățile mele inerent limitate. Sigur că abordarea e un adevărat calvar, sigur că presupune multă muncă, dar iată că se poate face.

Complexitatea operei e inerentă, e în contractul narativ, de acolo pornim. Dintr-o complexitate pe care traducerea trebuie mai întâi să o simplifice și apoi să o reconstruiască în limba-țintă, să o restructureze în așa fel încât să spună același lucru, să transmită aceleași unități semantice și ace­lași mesaj. La fel de inerentă e dificultatea, poate nu atât din punct de vedere al traducerii în sine, cât din punctul de vedere al presiunii de a nu greși, de a nu rescrie un text care nu trebuie rescris, care e perfect (în măsura în care un text literar poate fi descris cu acest cuvânt) în forma în care e. Că nici o traducere nu e perfectă, asta știm. Dar strădania mea e să rămân cât mai aproape de original.

Au existat momente de descurajare?

Momentele de descurajare sunt aproape zilnice. Dacă vreodată am să-mi scriu memoriile de traducător așa le voi numi, Descurajare – îți mulțumesc pentru acest titlu care frizează perfecțiunea. Cum altcumva poți fi, ca traducător, decât descurajat, cu nervii întinși la limită, cu gândirea în­săși împinsă la o limită care la urma urmelor e una schizoidă, a personalității multiple? Ca traducător, primul lucru pe care îl faci e să devii celălalt, să gândești împreună cu el până în punctul în care devii celălalt, vorbești pe limba lui, gândești gândurile lui, aproape că visezi visele lui. Numele meseriei de traducător trebuie schimbat, trebuie să numim meseria noastră Arta descurajării. Iată cum ai răspuns singur întrebării și eu devin traducătorul ei, o pun în practică zi de zi, e frumos.

Momente de bucurie?

Bucuriile traducătorului sunt puține în România – și cred că și prin alte părți. Sigur, din când în când îți vezi câte o traducere publicată și poți spune că ai făcut ce­va pe lumea asta, că nu faci umbră pământului degeaba, dar în rest e obligatoriu să îl considerăm pe personajul acestui interviu – în spe­ță traducătorul – un om aproape întotdeauna privat de posibilitatea de a fi fericit. Cum spuneam mai sus, vorbim despre angoase, despre tulburări de personalitate schizoide, despre o nebunie a transpunerii întotdeauna la limita greșelii, despre – ca să facem o metaforă – a conduce o mașină cu 200 de km/h pe un drum accidentat și a scăpa întreg, asta e provocarea, cu asta jucăm.

Cu atât mai mare e bucuria când primesc exemplarul meu tipărit. Când îmi văd traducerea pusă în jos, intrată în lume, existentă în cel mai înalt grad cu putință. Abia atunci, după luni și uneori ani de muncă, îmi pot spune că am făcut ceva. Durează puțin, mă întorc în micul meu infern și îmi continui munca. Fericirea e aproape imposibilă, ca să spun drept.

Dacă ar fi să definești traducerea literară, ce ai spune despre ea? E adevărat că meseria de traducător este o meserie de creator?

Întotdeauna am spus că traducerea nu e atât o chestiune teoretică, cât una practică. Traducătorul e un practician al textului la fel cum chirurgul e un practician al corpului, al modificării lui, al repunerii lui în starea optimă de func­țio­nare. Toate teoriile din lume încă nu pot traduce în locul meu, nu mă pot înlocui sub nici o for­mă, iar la tragedia acestui fapt se adaugă faptul că eu, traducătorul, rescriu toate teoriile chiar în timp ce lucrez. Singura teorie e practica, nu avem altă soluție.

Am să te dezamăgesc acum la final, nu, nu cred că traducătorul trebuie să fie creator decât în micul imperiu lingvistic pe care îl guvernează provizoriu. În rest ar face mai bine să-și facă meseria pentru care e plătit, să se țină de text, să rămână în contractul narativ al transpunerii și transformării, să rămână cât se poate de smerit în fața operei cu care lucrează și să nu-și închipuie nici o clipă că el e vreun demiurg care construiește ceva. El, traducătorul, e mâna care dublează mâna scriitorului și îi transpune opera, nimic altceva, un orfevrier, poate, dar nimic mai mult. Refuz până și să îmi închipui că eu aș crea ceva în romanul În căutarea timpului pierdut, ca să luăm un exemplu.

Cristian Fulaș (n. 1978) a absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofun­date de teoria literaturii la Universitatea din București. A debutat în 2015 cu Fâșii de rușine (Gestalt Books; Premiul „Observator cultural“ pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebrea­nu“, Premiul revistei „Accente“). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books).

A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017), romanele Fâșii de rușine (2018) și După plâns (2019) și biografia romanțată Celan. Am trăit, da (2022). În 2018 a publicat Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Ioșca (ediția I, Polirom, 2021) a fost desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded 2021 și cartea de proză a anului 2021 pe site-urile omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, iar în 2022 a obținut Premiul pentru Proză al revistei „Ateneu“, a fost nominalizat la Premiul Național pentru Proză al „Ziarului de Iași“, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT și Premiile „Observator cultural“, categoria Proză, și a apărut în traducere franceză la editura La Peuplade.

FOTO 1: © Andrei Păcuraru

Galerie foto