Quelle musique, le silence, spunea dramaturgul francez Jean Anouilh. Cel mai recent album al pianistei franco-române Mara Dobrescu este unul care sondează intens universul muzical al tăcerii, prin muzica lui Beethoven și a trei mari compozitori contemporani. După luminosul Soleils de nuit, apărut la casa de discuri Paraty, Mara ne invită încă o dată către lumea interioară, cea a tăcerii trăite de un muzician: o liniște care readuce la spiritualitate, la regăsirea unui timp interior și la ascultarea sinelui. Despre Le fruit du silence, omagiu beethovenian și căutare interioară, un disc apărut la casa de discuri La Scala Music în toamna anului trecut, am stat de vorbă cu Mara Dobrescu pentru „Suplimentul de cultură“.
Felicitări și pentru acest album, Mara! Și îți mulțumesc mult că ți-ai făcut timp. Ce este Le fruit du silence și de ce un disc despre liniște? De unde a plecat ideea lui?
Acest proiect s-a născut din liniștea celor doi ani de pandemie. Pare un pic ciudat, dar acea perioadă – dificilă, desigur – deoarece nu mai aveam concerte, sălile fiind închise, a fost totuși cumva inspiratoare și creativă în ceea ce mă privește. Trăim într-o lume foarte zgomotoasă, într-un ritm alert în care nu mai avem timp pentru acele momente de reflecție, de contemplare, de pauze cu sine, fără a ne preocupa de acea rutină care ne face să alergăm cu gândul la tot ce trebuie să facem. Le fruit du silence este un disc despre liniștea interioară de care ne vorbește și Beethoven în lucrările sale, acel innig ce apare de multe ori în partiturile lui. Innig este un cuvânt dificil de tradus, amestecând termeni ca liniștit, interiorizat, fragil, tandru, aproape de neatins… Innig reprezintă unitatea cu propria persoană. Am vrut să împărtășesc această liniște muzicală cu ascultătorii, cu publicul. Acest disc este un omagiu adus lui Beethoven, care a scris într-o liniște totală, impusă de surditatea sa, și care la sfârșitul vieții, prin textele alese pentru liedurile sale, prin Missa solemnis pe care o scria în același timp cu ultimele sonate de pian, ne arată un drum spre o „altă lume“, spre „dincolo“… Ultima lucrare înregistrată este cea care dă titlul discului, și anume Le fruit du silence de Pēteris Vasks. Este o piesă în care îmi imaginez foarte multă lumină și în care timpul nu mai există. Este concluzia acestui drum și Vasks s-a inspirat de la un text al Maicii Tereza: „Fructul tăcerii este rugăciune, fructul rugăciunii este credința, fructul credinței este dragostea“.
Da, fructul tăcerii e rugăciunea. Ești o persoană religioasă?
Nu cred că pot spune religioasă, ci mai degrabă credincioasă, deoarece am crescut în cultul ortodox. Astăzi cred într-o anumită energie, fiecare o numește cum dorește, energie care ne depășește, dar din care facem parte. Ceea ce mă impresionează dintotdeauna e puterea credinței oamenilor, rugăciunile, încrederea în ceva misterios, în ceva ce nu putem controla. Poate chiar asta e salvator.
© Patrick Kedzia
Cum a fost perioada pandemică pentru tine?
Așa cum spuneam, a fost o perioadă dificilă, dar în același timp o perioadă de mare introspecție în care am regăsit trecerea timpului ca în amintirile mele din copilărie. O zi era enormă, aveam mult timp, nu mă mai uitam la ceas, nu mai știam exact în ce zi eram. Am retrăit lungi momente de contemplare a naturii și mi-am dat seama că în ultimul timp ceea ce îmi lipsea era tocmai această liniște, în care fiecare își poate asculta cu grijă gândurile și, poate, căutarea unei anumite spiritualități. Așa mi-a răsărit în minte această dorință de a lăsa, grație acestui disc, o mărturie artistică a ceea ce a transformat în mine acel moment.
Crezi că Beethoven era credincios?
Ce știu e că la sfârșitul vieții, în ultimele opusuri, căuta drumul spre dincolo, spre ce va fi după. L-au interesat foarte mult chiar și textele budiste. Era un om curios, cu un spirit deschis, universal.
Universală e și liniștea din Andante, molto cantabile ed espressivo, a treia mișcare din op. 109 de Beethoven, prima sonată de pe disc, o muzică extraordinară. Mă gândesc la serenitatea cu care o cânți tu… Spune-mi, te rog, mai mult despre această parte a treia și despre ce înseamnă ea pentru tine.
Partea treia este o temă cu variațiuni, variațiuni care pentru mine au un sens inițiatic. De când am început să studiez această sonată mi-am imaginat o trecere prin cele șase elemente universale: spiritul, pământul, aerul, focul, apa și spațiul. În ultima variațiune este fantastic cum Beethoven utilizează tot ambitusul pianului, creând un sentiment de imensitate cosmică, de extaz absolut. La final, tema de la început, care este una din cele mai frumoase scrise vreodată, ca o sarabandă senină, celestă, ca începutul Variațiunilor Goldberg, și în care apare chiar un mic fragment din tema liedului À la bien-aimée lointaine revine, dar desigur nu o auzim la fel, ea e transformată în memoria noastră, după toate metamorfozele din variațiuni având o și mai mare profunzime. E greu de aplaudat la sfârșitul unei capodopere ca aceasta. Și cred că acel moment de liniște între ultimele vibrații și aplauze este de o fragilitate, dar și de o magie incredibilă.
https://www.youtube.com/watch?v=lWOqHGDxcBk
Da, minunatul Beethoven e centrul acestui disc. Știu că ai fost invitată atunci, în pandemie, la Festivalul de la Roque d’Antheron, unde ai cântat op. 110. Care e, în viziunea ta, legătura interioară dintre lumea lui Beethoven și traumele personale și generale ale umanității, care se repetă, ciclic, ca într-o formă muzicală?
Beethoven este un geniu, care din cauza – aș spune mai degrabă grație surzirii depășește suferințele personale, le exprimă cu o forță ieșită din comun, dându-le o forță universală. Un om cu un caracter de revoluționar, cu un curaj extraordinar și o energie creatoare care reușește să atingă pe fiecare dintre noi cu muzica sa. Auzea mai bine decât noi toți ceea ce se petrece în sufletul nostru! Sonata op. 110 nu a dedicat-o nimănui. Este singura sonată care nu are dedicație, a scris-o cumva pentru el. Partea a treia a acestei sonate este o mărturie incredibilă a unei perioade de convalescență din care Beethoven tocmai ieșise. Este mărturia „luptei omului contra suferinței“ și, la sfârșitul mișcării, a „victoriei spiritului“. Este un mesaj foarte puternic, pe care voiam să-l împărtășesc cu publicul Festivalului de La Roque d’Antheron în acel moment, deoarece atunci noi toți ieșisem, sau așa credeam pe atunci, din perioada de convalescență, de pandemie. Nu mai cântasem de câteva luni și după acest concert din nou s-a așternut liniștea în săli pentru o bună bucată de timp. Acest concert a fost un moment bulversant, atât pentru public, cât și pentru mine. Un moment pe care am vrut să-l gravez în memorie. Așa s-a născut ideea acestui album, în acel moment.
© Patrick Wack
Pe discul tău, Beethoven, suferința și liniștea reverberează în contemporaneitate, în compoziții care mi-au amintit de minunatul tău album Soleils de nuit din 2008, și mă refer aici la Philippe Hersant și Oscar Strasnoy. Să începem cu Tombeau de Monjeau de Oscar Strasnoy, o veche tradiție a omagiului muzical pentru cel dispărut, care vine chiar din barocul francez. Ce e acest tombeau al lui Strasnoy și cine a fost domnul Monjeau?
Federico Monjeau a fost un mare critic argentinian, bun prieten al compozitorului Oscar Strasnoy. La început, piesa nu fusese prevăzută ca un tombeau, ci ca variațiuni pe tema ascunsă în începutul sonatei beethoveniene op. 109. Așa cum povestește cu mult umor Oscar Strasnoy, prietenul său Federico Monjeau a avut grozava idee să moară în timp ce el compunea piesa și astfel lucrarea a luat o cu totul altă turnură și, mai ales, alt înțeles, unul mult mai profund.
Chiar compozitorul Oscar Strasnoy, căruia i-ai dat cuvântul în livretul discului, mărturisește atracția „stranie și memorabilă“ a patru note fundamentale din Beethoven op. 109. El apare și în documentarul foarte bine filmat și montat care a însoțit lansarea Le fruit du silence. De ce și un film?
Din aceeași dorință de a lăsa o amintire despre acea perioadă atât de stranie, dar care ne-a transformat. Îi mulțumesc minunatului realizator Stéphane Verité pentru acest frumos și poetic documentar care povestește în 13 minute geneza proiectului, cât și întâlnirea cu compozitorii și momentul în care creațiile sunt încă în transformare înaintea înregistrării. Este un moment absolut special!
https://www.youtube.com/watch?v=SkxnthlLTmY
Binecuvântați fie prietenii! Benedictus de Philippe Hersant e scris special pentru tine, la cererea ta! Cum e să cânți o lucrare comisionată și să mai ai și șansa ca autorul ei să-ți fie aproape?
Atât pe Philippe Hersant, cât și pe Oscar Strasnoy îi cunosc de multă vreme și am avut ocazia să interpretez multe din lucrările lor pentru pian. Le cunoșteam deci universul muzical și de aceea am vrut să împart acest proiect cu doi creatori, care să poată la rândul lor să scrie despre liniște, despre Beethoven, despre ceea ce îi inspiră în această căutare a unei armonii interioare.
Ce e pentru tine relația cu Philippe Hersant, compozitorul unor partituri cărora le dai viață și le scoți în premieră „în lume“?
Este o relație privilegiată. Fiind interpretul căruia compozitorul îi dedică piesa presunpune o enormă responsabilitate! Piesa este încă „transformabilă“ în acel moment și cred că în afara arhitecturii și a mesajului, care sunt deja bine conturate de compozitor, sunt anumite detalii de nuanțe sau frazări care vor fi fixate în funcție de cum interpretul le dă viață. E palpitant, în sensul adevărat al cuvântului, e un moment plin de viață!
Ultima lucrare, care dă și titlul albumului, este, așa cum spuneai, ceva special. Povestește-mi, te rog, despre geneza ei. Când ai aflat despre ea, când ai ascultat-o prima oară? L-ai cunoscut pe Pēteris Vasks?
Această lucrare a venit spre mine! (Râde.) Da, făcând căutări despre liniștea în muzică și ce a fost scris în sensul acesta, am dat de această piesă și a fost evident pentru mine că trebuie să termin discul cu ea, ca o meditație, ca o rugăciune muzicală. Am avut șansa să o înregistrez cu patru muzicieni fantastici: Manon Galy, Nicolas Dupont, Clément Holvoet și Kacper Nowak, cărora le mulțumesc încă o dată! Ne-am cunoscut grație Ensemble K, un ansamblu de soliști din care facem toți parte, sub bagheta dirijoarei Simone Menezes.
Mara Dobrescu, Manon Galy, Sarah Jégou-Sageman, Clément Holvoet, Kacper Nowak @ Andrei Kivu
Mara, cum te simți acum după ce Le fruit du silence s-a întâmplat? De ce ai vrut să cânți oamenilor despre liniște? E cumva paradoxal, nu?
Mă simt recunoscătoare casei de discuri Scala Music care a publicat discul și care de la bun început a crezut în acest proiect. Sunt recunoscătoare și muzicienilor care au participat, compozitorilor care au scris două noi lucrări pentru mine și, nu în ultimul rând, inginerului de sunet, Cécile Lenoir, care a știut cum să capteze toate undele, vibrațiile și sunetele ce creează acest disc de suflet.
Ce e liniștea pentru tine?
Este o condiție necesară pentru realizarea visurilor. Înaintea înregistrărilor, spre exemplu, am nevoie să mă izolez, să mă rup de viața de zi cu zi, și să mă scufund cumva în inima proiectului, să mă regăsesc, în liniște.
Trebuie să te întreb și asta: cum a fost 2022 pentru tine? Ce urmează în 2023 și când te auzim în România?
2022 a fost un an minunat ,cu foarte multe concerte și lansarea noului album. Unul dintre cele mai frumoase concerte a fost la Konzerthause din Viena cu Triplu concert de Beethoven, împreună cu violonista Manon Galy și violoncelistul Kacper Nowak, cu acompaniamentul Wiener Kamerorchester sub bagheta dirijoarei Simone Menezes. În august l-am sărbătorit pe pianistul Jean-Claude Pennetier pe scena festivalului de La Roque d’Antheron, un concert deosebit de emoționant! Un alt moment deosebit a fost în octombrie, când am dat un concert în onoarea Clarei Haskil la Berck-sur-Mer, în Nordul Franței, unde Clara a petrecut 4 ani din viața sa. Și cu câteva săptămâni înainte fusesem pe urmele lui Dinu Lipatti, la Festivalul din Besançon. Apoi a avut loc lansarea discului la Louvre-Lens și La Scala Paris. 2022 a fost și ocazia de a mă reîntâlni cu fabuloși muzicieni români, ca flautistul Matei Ioachimescu la Festivalul Clasic for Teens și apoi cu mezzosoprana Roxana Constantinescu și artistul Răzvan Popovici la Festivalul ProPatria, la Théâtre de Ranelagh din Paris. Ar fi multe alte momente de povestit, dar nu vreau să-i plictisesc pe cititori. O să-ți mai spun doar că anul 2023 începe cu un concert caritabil la sala Cortot din Paris pe 22 ianuarie, apoi pe 28 ianuarie voi susține un recital Le fruit du silence la Opera din Limoges, iar pe 1 și 2 februarie două recitaluri în cadrul festivalului La folle journée de Nantes, urmând și un concert cu Ensemblul K pe 3 februarie. Mai mult ca sigur voi reîntâlni publicul bucureștean la începutul lunii martie, dar nu vă pot dezvălui mai mult deocamdată…
Îți mulțumesc mult, abia aștept să te ascult din nou și în sală! Mult succes, Mara Dobrescu! Un an bun, plin de muzică!
Și eu vă mulțumesc!
https://open.spotify.com/album/1dCQxmLcc9ReLjEmpHJFid
Le fruit du silence @ La Scala Music
Ludwig Van Beethoven (1770-1827), Sonata nr. 30, op. 109 în mi major
Oscar Strasnoy (n. 1948), Tombeau de Monjeau
Ludwig Van Beethoven (1770-1827), Sonata nr. 31 op. 110 în la bemol major
Philippe Hersant (n. 1948), Bénédictus
Pēteris Vasks (n. 1946), Le fruit du silence, versiune pentru cvintet cu pian
Mara Dobresco, pian
Manon Galy, vioară
Nicolas Dupont, vioară
Clément Holvoet, violă
Kacper Nowak, violoncel
Înregistrări Sale Colonne, Paris, septembrie & decembrie 2021
FOTO 1: Mara Dobrescu © Patrick Kedzia