„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul definitiv. o trilogie de Cornel George Popa, în curs de apariție în colecția EGO. PROZĂ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Visam de multe ori la o altă viață și îmi inventariam greșelile făcute cu o insistență de maniac. Răsuceam cuțitul în răni până la mâner. Îmi dezlipeam bandajele unul câte unul și priveam puroiul galben de dedesubt. Examinam grijuliu microbii mari și grași. Mă întorceam pe dos ca o mănușă.
Trăiam într-un fel de tensiune pasivă, dar clocotitoare și grea, în același timp. O tensiune exasperantă. O tensiune fără granițe și lipsită de reguli. Eram prizonier într-un teritoriu al disperării și neputinței.
Gândul căutării unui job îmi repugna ca o mâncare stricată.
Care job ?
N-aveam chef să mă întorc în vreun birou ori să cerșesc, de la prieteni, un job pe unde deja fusesem, iar altceva zău că nu știam să fac.
Fluieram germană și engleză. Chiar și maghiară, doar copilărisem la Cluj, printre etnici maghiari. Diploma de profesor n-am folosit-o niciodată, o carieră în învățământ, la vârsta și experiența mea, nu m-atrăgea deloc, măturător ori om de serviciu nu puteam să fiu, nici agent de vânzări sau orice asemănător.
Am avut mii de discuții cu Anca pe tema asta. Mii.
— Ce facem? Cum facem? Ce faci? Cât mai stai așa? Găsește-ți ceva, e inadmisibil, gândește-te la copii, ne trebuie bani și așa mai departe.
— Anca, lasă-mă, te rog, lasă-mă, spuneam, voi vedea. Deocamdată, simt nevoia să stau puțin. Vreau să mă gândesc la mine. Îmi trebuie un răgaz…
— Dar cât, dragă, cât? Zi-mi și mie, spunea ea iritată, pe un ton înalt, zi-mi și, dacă e rezonabil, accept. Numai spune-mi cât.
— Nu știu nici eu, măi, ziceam, nu știu exact…
— Dar e vorba de câteva săptămâni, câteva luni sau mai mult?
— Nu, cred că vor fi doar câteva luni…
— Două? Trei? Șase? Precizează câte, să știu și eu…
Stătea în picioare, cu fața ei țâfnoasă întoarsă către mine, vibra de nervi, dorindu-și totuși să rămână calmă, și-mi cerea să-mi calculez agonia în zile.
Eu fumam, ca de obicei, evitând s-o privesc, și mă gândeam ce prăpastie ne desparte.
— Trei luni, cred, trei luni. Cam așa…
— Bine, aștept trei luni. Însă după aceea îți cauți ceva de lucru, da?
— Nu știu, măi, ziceam eu, presupun…
— Presupui? Cum adică presupui?
— Adică sper, ziceam, ca în aceste trei luni să se întâmple ceva… ori înăuntrul meu, ori în afară, ceva care să mă facă să înțeleg…
— Ce să înțelegi? întreba ea pe același ton înalt. Ce să înțelegi? Explică-mi și mie…
— Măi Anca, ziceam, nu-mi pot explica nici mie, darmite altcuiva…
Ea răsufla adânc, vădit exasperată.
— Te cauți prea mult, zicea, te cauți prea mult… Puteai să-ți permiți luxul ăsta înainte de a te însura. Acum însă ai copii. Ai o familie. O casă. Obligații. Datorii. Pauzele juvenile de căutare a sinelui merg la douăzeci, hai, douăzeci și doi, douăzeci și patru de ani, cel mult, în cazuri extreme, dar tu ai părul alb sau aproape alb, ai sărit de patruzeci de ani, te apropii de cincizeci, trebuia să te fi găsit până acum…
În mod evident, nu ne înțelegeam. Fiecare dispută dintr-asta mă storcea de puteri și-mi venea, după aceea, ori să izbesc ceva, ori să urlu, ori să ies pe-afară.
[…]
Ieșeam pe-afară, mă plimbam prin parcul din fața blocului, mă-ntorceam. Iar fumam, iar mă uitam pe pereți.
Uneori, încercam să scriu câte ceva și nu-mi ieșea nimic. Nu se-nchega nici o povestire. Am avut, la un moment dat, o idee despre o fetiță care moare. Îmi plăcea titlul, Mara spune, și chiar vedeam niște scene, auzeam niște dialoguri în cap, însă când am încercat s-o redau, de-a binelea, oricât m-am străduit, nu a mers.
Am rămas doar cu un titlu.
Până și de chestia asta mi-era rușine.
Sunt oare un ratat? A trebuit să rămân fără job pentru a realiza că sunt un ratat? Când mi-aș fi dat seama, la ce vârstă? A fost bine că s-a întâmplat acum? Tot aici aș fi ajuns, mai târziu? Te credeai vreun mare om, cu destin, piaristule? Ce știi să faci, în afară de PR ? Da, sigur, mai știi să dai din gură, să vorbești nemțește cu accent, să freci menta și să te crezi special.
Și mă lua oftatul, mă cuprindeau părerile de rău, gândurile negre, îmi venea să-mi trag palme ori să mă trântesc de pereți, fiindcă o parte din adevăr îl știam: mi se părea c-aș fi putut scrie. Asta mă gândeam că voi face. Mereu am zis da, ce subiecte am eu în cap… Da, numai că n-am timp să fiu bun și la job, zece ore pe zi, și acasă, în familie, și să scriu… În weekend, poate, chestii remarcabile. Așa mă mințeam sau așa credeam, sincer. Acum, aveam tot timpul din lume, iar rezultatele erau zero.
Fumam și mă uitam pe pereți, întrebându-mă unde e viața mea.
CARTEA
definitiv. o trilogie este o reverență adusă marelui scriitor american Paul Auster, în general, și cărții sale Trilogia New Yorkului, în special. Dacă în Trilogia New Yorkului avem trei false povestiri cu detectivi desfășurate pe fundalul uriașei metropole, adevăratele mize fiind căutarea unui sens, descoperirea de sine și rolul decisiv al hazardului, în definitiv. o trilogie avem trei povești, scrise în trei stiluri diferite, despre întâlnirea cu destinul, despre alegerile pe care le facem, neglijență și prețul pe care îl plătim după aceea, când e deja prea târziu ca să mai putem schimba ceva, teme existente și în opera lui Auster. Virgil, Marcel, Dorina, Harry și Dingo, câțiva dintre protagoniștii acestei cărți, ar putea fi oricare dintre noi. Toți mergem pe o cărare îngustă, printr-o pădure, crezând că o cunoaștem, pentru ca, într-o bună zi, ceva să schimbe dramatic totul. Adesea e o întâmplare simplă, un fapt banal, o nimica toată, la urma urmei, însă nu mai suntem aceiași și nici măcar nu conștientizăm asta. Unii îi spun destin. Alții hazard, neprevăzut ori soartă. Indiferent ce nume i-am da, viața noastră, din acel punct, e alta. definitiv. o trilogie e o carte despre nimicul care schimbă viața în moarte, lumina în întuneric și o ploaie obișnuită într-o catastrofă naturală.
AUTORUL
Cornel George Popa (n. 1957, Popricani, Iași) este prozator, dramaturg și regizor. A absolvit Facultatea de Construcții din Iași (1986) și secția Regie film de la UNATC București (1997). Între 1986 și 1997 a lucrat în presa scrisă („Opinia studențească“, „Timpul“, „Zig-zag“ ș.a.), apoi a făcut televiziune, teatru, film și publicitate. A obținut Premiul „Liviu Rebreanu“ pentru debut (Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, Editura Institutul European, 1992) și Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului (Viața mea sexuală, Editura Unitext, 2005). Autor a treisprezece volume (proză scurtă, roman, eseu, teatru), din care amintim: Dobitocul de țânțar (Editura Cartea Românească, 1996), Nesimțitul (Editura Mașina de Scris, 1997), Salonul de masaj (Editura ALL, 2014), Ura (Editura Cartea Românească, 2014), Ultima cină cu Leonardo. Anula (Editura Corint, 2015), Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar (Editura Polirom, 2016), Celălalt (Editura Trei, 2019).