Am tot încercat zilele acestea să-mi amintesc exact care a fost prima mea conversație cu George Banu, dar nu am reușit. Cred că a fost la Paris, dar nu mai știu exact contextul. Îi citisem cărțile, îl urmărisem din anonimatul începuturilor mele, fusese o încântare să stau de vorbă cu el. Avea o erudiție deloc intimidantă, un firesc care apropia. Își găsea timp pentru toată lumea, călătorea continuu, colecționa obiecte artistice care mărturiseau în apartamentul de pe Rue de Rivoli, à côté de Comedia Franceză, despre pasiunile sale artistice, nu lipsea de la evenimentele marcante ale lumii teatrale, vedea extrem de multe spectacole. Când am aflat că s-a stins nu mi-a venit să cred. Am verificat de două ori printre prietenii francezi, sperând că e o informație eronată. N-a fost.
„Nu înaintăm singuri decât rareori.“ Așa își încheia Cuvântul înainte la Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet. Credea în tot ce susținea și, mai ales, aplica în viața civilă și profesională. Nu exista demarcație fermă între cele două, teatrul era modul lui de a fi. M-am străduit să găsesc un cuvânt cuprinzător care să includă în semantica proprie multiplicitatea culturală a preocupărilor sale. Critic teatral ar fi prea puțin.
Demersurile analitice ale lui George Banu depășeau cu mult ceea ce de obicei desemnăm prin titulatură. Nici teatrolog nu e suficient, deși este, era (of, forma de trecut a verbelor mi se pare atât de inadecvată, se afla în plină formă, avea încă multe cu care să sporească gândirea estetică!): a fost președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (trei mandate), apoi președinte de onoare; director artistic al Academiei Experimentale de Teatru de la Paris; președinte al Premiului Europa pentru Teatru; secretar general al Uniunii Teatrelor din Europa; a fost premiat de trei ori cu premiul Academiei Franceze pentru cea mai bună carte din Franța; a fost profesor onorific al Departamentului de Studii Teatrale din cadrul Universității Sorbonne Nouvelle – Paris 3; a fost membru al Academiei Române și singurul român care a primit Marele Premiu al Academiei Franceze; Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor Franța; Doctor Honoris Causa al mai multor universități din lume; conferenția pe teme elevat-complicate, îndruma colective de cercetare, elabora studii.
Explorările sale ideatice însemnau trasee de hermeneutică a artei teatrale. O hermeneutică filigranată, originală, bogată în detalii, autentică, un parcurs suplu în care afirmațiile și teoriile se armonizau într-o expresivitate de tip eseistic. Era un filosof al teatrului, în sensul originar al filosofiei ca iubire de înțelepciune. George Banu era un înțelept al artelor scenice.
Poate cărturar să se apropie de adevărata dimensiune a preocupărilor și realizărilor sale. Se simțea în elementul lui în istoria artei plastice, a muzicii, a literaturii clasice, a baletului și operei. Un erudit al spiritului. Spusele lui aveau mereu substanță, evidențiau legături surprinzătoare. Observația de mare finețe, capacitatea de a o trimite spre artiști și cititori în formule limpezi, de mare frumusețe, cu emoție, traduceau de fapt marea lui dragoste pentru arta scenică, pentru practicienii și spectatorii săi.
Arta teatrului e, prin definiție, o artă colectivă. Iar scrisul despre teatru, reflectarea prin exegeză, care completează circuitul creației, memorializând-o și așezând-o valoric la locul ei, în viziunea lui George Banu este un act de atașament afectiv. O declarație de amor! A trăit pentru teatru. Eseurile, articolele, interviurile, conversațiile publice cu artiștii erau parte integrantă a modului său de a exista. Nu s-ar fi imaginat în altă companie decât în aceea a luminilor scenei. Avea și el har. Harul histrionilor care fac lumea mai frumoasă. La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București a fost admis inițial la Actorie, cei din comisie nu s-au înșelat în privința calităților lui. Dar le-au intuit și pe cele de gândire critică și l-au sfătuit să treacă la Teatrologie. O decizie inspirată! Când vorbea, aprecierile, ideile, conexiunile deveneau un spectacol. Era și om de televiziune, de film, om de radio, se simțea în largul lui în orice mediu cu tangență la arta teatrului.
***
Foarte activ. Foarte prezent. Într-o productivă entropie teoretizantă. Chiar cu câteva zile înainte de a trece pragul dintre lumi a predat unei edituri din țară un nou manuscris. Am un raft întreg cu lucrările sale și nu le dețin chiar pe toate. Un inventar complet al volumelor publicate depășește 50, absolut remarcabil. Atrăgătoare deopotrivă prin subiectele alese (cortina, livada de vișini, teatrul japonez, spațiul în teatru, costumul în teatru, spatele omului etc.), prin abordare, fluiditate stilistică, prin știința de a scrie prietenos. Cărțile semnate de George Banu sunt camaradele cititorilor. Te fac să te îndrăgostești de ele, să nu le lași din mână până când nu ajungi la ultima pagină. Să revii la ele. Să nu le uiți, însoțindu-te apoi pretutindeni. Scrie din 1969. A făcut-o până în ultima clipă.
***
„Oltița, în viață nu trebuie să luăm lucrurile prea în serios“, mi-a replicat odată când îi solicitasem opinia într-o privință neplăcută pentru mine, care mă afecta. Mi-a spus, patern, ce ar face el în locul meu și mi-a redat niște situații relative similare, ca să-și ilustreze aserțiunile. Era un causeur desăvârșit. Găsea de fiecare dată o întâmplare, o anecdotă, o pildă potrivită contextului conversațional. Multe le trăise personal. Le arhiva pe cele valoroase și le extrăgea din foldere de fiecare dată când circumstanțele o îngăduiau. Cu valoare de martor.
***
Marile lui prietenii teatrale erau nume de enciclopedie: Peter Brook, Robert Wilson, Andrei Șerban, Eugenio Barba, Thomas Ostermeier, Pippo Delbono, Tiago Rodrigues, Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu etc. I-a însoțit în carieră prin ceea ce scris despre ei. Era un dialog între egali, îi acompania adesea încă de la primele gânduri ale proiectelor, repetiții și până după data premierei.
„Memoria la teatru, pentru a funcționa la nivelul scrisului, face apel la metaforă și analogie. Căci evenimentul trecut subzistă pentru viitor, doar dacă stârnește în martor nu atât un discurs critic, cât un discurs artistic, în care amintirea și subiectivitatea, experiența și dorința se întrepătrund“ (Teatrul memoriei). George Banu a făcut din scrisul despre teatru o artă. O artă a elocinței. O artă a profunzimii. O artă a plăcerii estetice.
***
Ne întâlneam frecvent în festivaluri. Vorbeam la telefon. Schimbam păreri despre spectacole văzute de amândoi. Despre filme. Despre cărți. Pe unele ni le dăruiam. Ne trimiteam emailuri. Mesaje pe WhatsApp. A făcut enorm pentru teatrului românesc, mai ales după ’90, când în sfârșit deschiderea către teatrul lumii a devenit posibilă. Era atent la tot ce-i spuneai, oferea sfaturi, dacă i le cereai. O frază pe care am rostit-o odată ca răspuns la o scurtă relatare, într-o sală de teatru când trecea pe lângă fotoliul în care ședeam căutându-l pe al lui, i-a rămas în minte, iar a doua zi mi-a spus: „Măi Oltița, tu ai folosit aseară un cuvânt care mi-a plăcut. Un sinonim poetic la enervare“. „S-a inflamat“, i-am răspuns. „Asta era!“ și mi-a zâmbit complice.
***
N-am îndrăznit niciodată să-i spun George. Biță, în nici un caz. Deși la francezi e ceva curent să utilizezi prenumele, indiferent de diferența de vârstă. Mă tot îndemna să-i spun George, am încercat, dar n-am reușit. Am avut etape. Îmi începeam mesajele cu „Stimate domnule profesor George Banu“. „E prea mult, prea oficial“, mi-a zis. Am tot renunțat treptat la câte un cuvânt din acest apelativ într-adevăr prea formal, până am ajuns la „dragă George Banu“. Atâta mi-a reușit. El semna misivele electronice amical, Georges. Uneori G. Cu căldură, de fiecare dată.
De ce scriu acum toate lucrurile astea de detaliu, până la un punct private? Pentru că ele relevă foarte multe din felul său de a fi. Generozitatea cu care își trata colegii, pe noi, ceilalți iubitori ai teatrului, chiar dacă cu alte retorici critice. Ultimele schimburi de e-mailuri datează de la jumătatea lui decembrie. Îl visasem. „V-am visat azi-noapte, un vis frumos, luminos, nu mi-l amintesc decât parțial. Eram într-un loc indeterminat, discutam, evident, despre teatru. M-am trezit cu o stare de bine. Subconștientul lucrează în forme bizare mai mereu.“ Mi-a răspuns, cum făcea de obicei, rapid, cu un mesaj al cărui conținut l-am înțeles deplin abia zilele trecute: „Dragă Oltița, mă bucur… poate îmi poartă noroc într-o perioadă cam dificilă din viața mea… personală. Îți mulțumesc și îți urez sărbători senine, G“.
Un om senin, luminos, un om bucurie. Care, deși a plecat, se află în continuare aici prin tot ceea ce a așezat între coperte. Gândurile sale sunt în fiecare dintre noi, cei care l-am cunoscut, îndrăgit și prețuit. Drum liniștit către dincolo, George Banu!
Memorie vie a teatrului întregii lumi, eseist și pedagog, un erudit cu adevărat, George Banu a murit la Paris, în noaptea din 20 spre 21 ianuarie 2023, la vârsta de 79 de ani.
George Banu s-a stabilit la Paris în 1973. Ales de trei ori președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, a fost președinte de onoare al acesteia. A fost, de asemenea, președintele Premiului Europa pentru teatru. A primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța. A fost de două ori laureat al UNITER, iar în 2007 a primit Premiul Prometheus pentru întreaga activitate. Membru al Academiei Române. În 2014 a primit Marele Premiu al Academiei Franceze și Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia al revistei „Observator cultural“. A coordonat colecția „Le Temps du théâtre“ la Editura Actes Sud.
A primit titlul de doctor honoris causa al mai multor universități românești și europene. Responsabil (alături de Mihaela Tonitza Iordache) al reputatei antologii Arta Teatrului și coordonator al volumelor colective Teatrul de artă, o tradiție modernă, Repetițiile și teatrul reînnoit, De la vorbă la cântec. În 2020 revista „Secolul 21“ i-a consacrat două numere în seria „Contemporanul nostru“. Cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom au apărut volumele: Peter Brook. Spre teatrul formelor simple (2005), Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet (2007), Iubire și neiubire de teatru (2013), Monologurile neîmplinirii (2014), Scena lumii (2017) și Viață și teatru pe Scena lumii (2021).