Acum nici nu vreau sa spun citi ani, in fiecare dimineata de la inceputul lui septembrie, aranjam pe covor in piramida toate cartile, caietele, penarul, socotitoarea. Apoi le indesam contra-cronometru in ghiozdan, iar le scoteam, le insiram si le priveam minute in sir. Ma cuprindea atunci ceva cu totul neclar, intre bucurie si neliniste. Coceam planuri cu insufletire si peste nici zece minute ma cotropea o lene deznadajduita. Si tot asa, sus, jos, pina cind aruncam tot calabalicul de-a valma in dulap si se facea ora cinci.
Atunci suna de-adevarat goarna de tabla colorata a lui Rupi, capetenia noastra. Imi ungeam rapid o bucata de piine cu untura, presaram peste ea sare si boia si ieseam pe Ion Vasi, la adunare. Toata banda avea felii mari cu untura si boia. Stateam in cerc, hapaiam si inaintam in miez ca niste hirciogi, fara sa scoatem un singur cuvint, fara sa ne clintim, cu ochii crucis la piine, in timp ce cojile se faceau hamuri pe linga urechile noastre. Dupa ce infulecam, incepeam sa croim planuri cum sa atacam gradina parasita de la nr. 17 si pe stapinul ei, nenorocitul de criminal, de hot si cersetor Basand, cum sa coborim apoi in fintina si sa mergem prin tunelul turcesc, pe sub pamint, pina dincolo de piata. Saream gardul, inaintam cu greu printre buruieni, inarmati cu sabii, pistoale si arcuri, treceam cu inima cit un purice pe linga coliba din cartoane a lui Basand si ajungeam sub caisul urias, linga fintina. Acolo iar faceam planuri pina ne secau limbile, pina se intuneca, pina era clar ca nu sintem buni de nimic si ne intorceam acasa cu coada-ntre picioare. Asa s-a intimplat pina in toamna lui 1958, spre seara, cind, sub ochii nostri, fostul mare antreprenor al Timisoarei, J. Baschand, s-a pravalit ca o pasare impuscata din virful caisului si s-a zdrobit de pamint. De-atunci nimeni n-a mai pus piciorul in gradina parasita.
Nu stiu de ce, dar si eu cred uneori ca exista undeva un plan secret care leaga toate intimplarile de pe pamint. Cum ar fi sinuciderea lui Baschand sub ochii unor copii de pe strada Ion Vasi din Timisoara si povestea pe care-am auzit-o ieri, 10 sept. 2008, de la Iota, la srpska citaonita. Ce cautam la biblioteca sirbeasca din Piata Unirii nu-i greu de ghicit, caci de doua saptamini sint pe urmele lui Danilo Kis, ca sa pot scrie prefata la Cripta… Dar Iota o ia incet, de demult, ca intr-o proza si-mi vorbeste despre cum a mers la scoala marele Milos Crnjanski chiar in camarutele in care stam noi si bem nes, despre cum Milos s-a imprietenit cu profesorul Berici, de pe cind amindoi locuiau in cladirea din curtea bibliotecii, despre cum profesorul s-a aruncat pe geam, de la etajul doi, cind a aflat in 1916 ca unicul fiu i-a murit pe front si despre cum s-a zdrobit de pavaj, despre cum Crnjanski n-a putut sa uite niciodata acea zi, despre cum a scris despre ea si despre cum Danilo a schitat – intre alte zeci de proiecte de roman, niciodata incheiate – povestea asta de demult.