Săptămâna aceasta un nou film lansat în Franța provoacă dezbateri. Cu un titlu ce ar putea fi lesne confundat cu un slogan politic, Vaincre ou mourir este un film istoric de acțiune care prezintă biografia lui François-Athanase Charette, erou al rezistenței vandeene contra Revoluției Franceze. Este primul lungmetraj produs de Puy du Fou, unul dintre cele mai populare parcuri tematice franceze, un soi de Disneyland național în care două milioane de vizitatori se bucură în fiecare an de atracții ce reînvie liber momente din istoria Franței. Parcul a fost fondat de Philippe de Villiers, autor și politician francez „naționalist“, „conservator“ și „eurosceptic“, iar un film produs de această firmă, cu un astfel de erou prezentat ca pozitiv în raport cu Revoluția Franceză, nu putea fi întâmpinat decât cu o ostilitate mai mult sau mai puțin mascată de către presa franceză, majoritar arondată stângii politice.
Vaincre ou mourir, un soi de Braveheart francez, pare a fi foarte bine primit de public, dacă e să fie luate în calcul primele reacții. Pe de altă parte, această producție pare a răspunde unui editorial scris apărut cu puțină vreme în urmă în revista „L’Incorrect“ (considerată de dreapta și extremă-dreaptă) intitulat Cinema francez, ce ai făcut din eroi?. Editorialistul din „L’Incorrect“ deplângea dispariția eroilor naționali, „virili“, din producțiile cinematografice hexagonale. „Țara aceasta are nevoie de o veritabilă recucerire“, spune editorialistul. „Nu mai vrem un cinema care să ne reflecte existența de zi cu zi, ci unul care să prezinte o odisee a vremurilor ce vor veni. Avem nevoie de eroi precum Charette, d’Artagnan,
Cyrano și du Guesclin. Cinematografia noastă a pierdut această capacitate de a fermeca, acea ușurință aproape copilărească de a se minuna, ca și mândria națională. Fără mari roluri, imaginile dispar, iar fără imagini legendele nu mai au chip și visele noastre se destramă.“
„Odată cu Vaincre ou mourir sau apropiata lansare a adaptării Celor trei muschetari, editorialistul de la «L’Incorrect» ar trebui să fie fericit: eroii naționali par să pornit la recucerirea cinemaului francez“, apreciază în ultimul său număr revista „Première“. Până și celebrul Astérix, care revine în săli cu un nou film, L’Empire du Milieu, pare a răspunde acestei chemări. „Ce mă interesa să exprim“, spune actorul Guillaume Canet, care regizează noua aventură a popularului personaj, „este ceva foarte fidel benzii desenate originale, personaje care doresc să-și apere colțul de țară de către invadatori și care sunt, în același timp, extrem de generoase și binevoitoare, gata să îi ajute pe toți, indiferent de unde provin“.
„Première“ atrage atenția că această preocupare nu este doar apanajul dreptei sau extremei drepte („Reconquete“ fiind numele mișcării politice inițiate de „populistul“ Eric Zemmour). Ea aduce aminte de o masă rotundă organizată cu prilejul ultimului congres al profesioniștilor cinematografelor cu tema „Ce soluții avem pentru a recuceri publicul francez“. „Este o obsesie această «recucerire» și această nevoie de eroi?“, se întreabă „Première“. „Ea traduce parțial atmosfera vremurilor și, uneori, se pune contra ei prin acest cult viril al figurilor istorice, prin discursul identitar și patriotic. Dar această sete de mit național pare să vină la țanc, în momentul în care cinematografia franceză este în criză, ca și cum eroii copilăriei noastre made in France ne sar în ajutor.“
Adevărul pe care îl recunosc cu toții este că, în ultimele decenii, cinematografia franceză s-a dovedit foarte săracă în eroi care să facă față cu brio desantului nimicitor al supereroilor americani. „În afară de un Arsène Lupin cu Romain Duris și de un Empereur de Paris cu Vincent Cassel, care nu au reușit să devină un soi de Batman Begins franțuzești, niciunul dintre celelalte proiecte de gen nu s-au materializat“, spune „Première“. „Nici măcar succesul uriaș al lui Pacte des loups nu l-a ajutat pe regizorul Christophe Gans să concretizeze filmele sale cu căpitanul Nemo și Rahan, nici măcar un nou Fantômas. La sfârșitul secolului trecut, producțiile franceze s-au refugiat într-un model televizual, omorând astfel producțiile mai costisitoare și imaginate la o scară mult mai ambițioasă, cum ar fi filmele istorice și cele cu eroi.“
„De fapt, chiar cu un buget de sute de milioane de euro, nu-mi pot imagina că am reuși să facem un Avengers francez“, este de părere Jean-Francois Halin, scenaristul filmului OSS 117. „Spre deosebire de americani, noi nu avem această capacitate de naivitate, de uitare sau aderare totală la spectacol care este necesară pentru astfel de filme. Ne este greu să ne povestim destinul, să ne fabricăm eroi și să îi ridicăm în slăvi. Există, desigur, multe filme istorice americane proaste, dar ele au capacitatea de a spune «uite cât de frumoasă este istoria noastră!». În Franța, nu este cazul și, sincer, nu înțeleg de ce… Poate din pudoare?.“
Acest suflu nou care pare să anime o dorință nouă de a (re)crea eroii francezi este privită cu suspiciune de mulți cei care văd în ea un discurs politic. „E tipic francez să politizezi“, crede scenaristul Matthieu Delaporte. „În Europa, de exemplu, ne temem de aceste universuri heroic fantasy de frică să nu fim considerați «reacționari». Ne e frică să facem filme cu cavaleri, cu Ioana d’Arc, fiindcă ne temem de extrema dreaptă. Americani însă iau totul cu brațele deschise… Dar este Cyrano un erou reacționar? E reacționar să ai un ideal superior?.“
Autorii Vaincre ou mourir nu se tem însă să își afirme crezul „politic“. „Mesajul nostru este onorarea grandorii franceze“, spune Nicolas de Villiers, președintele Puy du Fou. „Acesta este demersul nostru, să celebrăm partea luminoasă a istoriei noastre, să o punem în slujba unui cinema de mare spectacol, cu priză internațională, care să aibă suflu și care să atragă spectatorii.“
În ce privește editorii „Première“, ei consideră că această nevoie trebuie privită cu oarecare detașare și că este interesant de analizat și descifrat această nevoie de eroi, care ar fi, în opinia lor, „la fel de fictivă ca criza căreia îi răspunde“. „Première“ amintește o afirmație din 1998 a antropologului Jean-Pierre Albert, la un colocviu dedicat „fabricii naționale de eroi“: „Nevoia de astfel de eroi pare proporțională cu afirmarea, în anumite circumstanțe, a identității naționale. Iată de ce cultul eroilor nu este niciodată mai viu decât în situații de criză. Interpretarea unei situații dificile în termeni de «criză națională» este întotdeauna o construcție ideologică“.
„Astfel“, conchide „Première“, „acest erou cerut de toată lumea este doar un construct ideologic și nu un arhetip etern țâșnit din adâncul istoriei, încoronat cu nimbul grandorii franceze, venit să salveze Franța. Sau cinemaul ei. A învinge sau a muri este puțin exagerat“. Dar ce uită „Première“ să amintească, în încercarea de a lua oarecare distanță, e că anul 1998 este destul de îndepărtat de realitățile din 2023. Și că publicul actual, cel puțin cel francez, s-ar putea să nu găsească deloc exagerată nevoia de eroi naționali.