Masini greoaie, scirtiind din toate incheieturile si in care calatorii deveneau un fel de pasta umana, fierbinte, cit pe-aci sa dea pe-afara.
Prin contrast, masina mica era pentru mine, pentru noi, paradisul pe patru roti. Inghesuiala si acolo uneori, dar cit de placuta! Ce delicii sa fii ascuns printre picioarele celor mari, ca sa nu-ti vada militianul, pe geam, capsorul excedentar!
Tresaltam de fericire si topaiam ca un ied in drumul cu tata spre IDMS. Desi a trecut un sfert de veac de atunci, tin minte ca ieri cit de nerabadator eram sa ajung la locul faptei si sa vad modelele de masini. Tata imi spusese deja ca trebuie sa asteptam cinci ani pentru o Dacie. Incercase prin diferitele lui relatii sa comprime cumva acest interval; facuse memorii; explicase ca masina este pentru un economist in comert o necesitate profesionala. Zadarnic. Cinci ani, nici mai mult, nici mai putin. In regimul socialist, principiul este principiu si vorba-i vorba.
Saptamina trecuta, mi-am amintit de acest drum initiatic catre o Dacie socialista platita integral, pentru a ne veni dupa cinci ani. L-am luat si eu pe fiul meu, avind – intr-o paralela perfecta – exact virsta pe care o avea taica-su cu un sfert de veac in urma. De aici incolo insa, numai diferente.
Eu n-am mers simbata cu Matei la IDMS, ci la showroom, si nu la unul, ci la patru. Inainte vreme, era atit de simplu: voiai Dacia, visai Dacia, cumparai Dacia, obtineai dupa citiva ani Dacia. Acum, este mult mai dificil.
Am fost, in ordine, la Toyota, la Mazda, la Fiat si la Renault. Am sarit peste alte companii fiindca, dupa o saptamina de investigatii pe internet si consultari cu specialisti, am ajuns la concluzia ca masina dorita de mine (un hatchback cu cinci usi, performant urban), la pretul fixat de nevasta, cam pe la firmele acestea o s-o gasim.
In cursa erau patru modele. Au ramas apoi doua. Ma suna ba un dealer, ba altul, invitindu-ma la drive test si oferindu-mi promotii deosebite. Dupa inca o saptamina de analize, comparatii si problematizari (ce ne trebuie in fond noua? ce imi place de fapt mie?), am luat decizia. Masina japoneza cumparata – n-o sa-i spun numele, ca sa nu para ca fac reclama mascata – ne va veni in doua saptamini, fiindca vine, vorba ceea, de departe. Am ales culoarea, am platit un mic avans si am facut un drive test intru totul lamuritor pentru performantele masinii si pentru placerea mea de a o conduce.
Duce undeva aceasta paralela? Intre bucuria, euforia familiei mele de acum si amaraciunea familiei mele de atunci, nici o masina nu este atit de puternica pentru a strabate milioanele de kilometri, anii lumina.
Tatal meu a murit in 1987, cu un an inainte ca unica Dacie sa fie data celor care o cumparasera; si cu doi inainte ca regimul comunist, cu grija lui pentru om, pentru familie, pentru intreaga societate, sa se duca pe apa simbetei.