Emil Brumaru: Domeniul tau e cam sumbru! Cu bilet la degetul de la picior am vazut doar cadavre, la morga, in filmele americane… Cind am facut Medicina legala, cadavrele nu aveau bilet la deget… Dar fotografia (de pe blog) are o caligrafie fina, de desen chinezesc… insa tot ducind gindurile spre cele rele… cobitoare… Fii mai vesela, te prinde… Ma uimeste amestecul asta de bucurie si imagini fantasmagorice, horror… Moartea vine singura, nu trebuie prea mult chemata…
V.D.N.: Eu am vazut biletul leganindu-se la piciorul unui barbat. Eu intram, el iesea. Asta nu se uita. Ma obseda, orice, orice, numai sa ies de acolo fara bilet. Nu e sumbru, e tot viata. Ciorile au invadat mesteacanul de la geamul meu intr-una din diminetile trecute. Poza se potrivea la poezia aceea de pe celalalt blog, „cind vor veni ciorile sa ne ia…”. Dar sint vesela azi!
E.B.: As dori sa scriu aici doar despre ceva cu totul nou, dar imi vine in minte examenul de la Medicina legala, cind mi-a cazut pe bilet, la proba practica, sa tai cu un fierastrau fin calota craniana a unei femei sinucigase, pentru a pune un diagnostic anatomo-patologic… O sa incerc sa repovestesc toate astea, dar nu acum… E cam dura scena… Si cind te gindesti ca dupa aceea am scris o poezie niciodata publicata… Femeia aceea, asa moarta cum era, avea o frumusete stranie…
V.D.N.: Sa nu uitam sa vorbim despre frumusetea animalelor moarte.
E.B.: Da, cum l-am gasit eu mort pe Scamosila, linga linia ferata, parca mai lung. Era FRUMOS! Asa mort…
V.D.N.: Iar eu pisica alba, o aparitie absolut feerica. Zile in sir a stat acolo, culcata sub un pin. Era un ger naprasnic. Iti venea sa o iei in brate, sa o trezesti. (Sa nu uitam sa si tacem despre asta…)
V.D.N.: Pe malul inghetat al piriului Trinkbach, azi, in Parcul Sub Arini, o pata neagra in zapada – trupul marunt al unei cirtite. Frumoasa neclintita pare abia iesita din musuroiul ca un tort de ciocolata. Bot roz, ochi ca margelele, labutele din fata indicind vinovatul: soarele asta minunat minte, ne minte pe toti.
E.B.: Cirtita are ochi? Stiam ca e oarba si mi-o inchipuiam, cumva, chiar fara „margele”… asa, doar cu bot de cirtita… Sint si cirtitoi?… Ieri, la Ipotesti, am vazut o biserica in care Eminescu e in costum negru, in civil, cum s-ar spune, in locul unui arhanghel… Iar toti ingerii aveau aureole negre, cica de doliu, ca a murit Eminescu… „Ingeri cu aureole de doliu!” Cineva mai practic, nu ghidul, altcineva, explica faptul misterios prin intimplarea ca nu au avut destul aur ca sa aureasca aureolele…
V.D.N.: Are ochi, dar mititei, cu vaz slab dezvoltat. Probabil ca in realitate nu au cum sa fie ca margelele, fiindca sint cam acoperiti de blana. Si totusi, imaginea fixata in memoria mea este cu margele mici, mici, sclipind in soare. Daca m-as intoarce sa ma mai uit o data, probabil TOTUL ar fi diferit. Vedeti, acum sinteti ca persoana aceea practica, aceea care v-a spus ca nu au avut aur pentru ingeri! Si-apoi, daca asa cum noi inchidem ochii, cirtitele ii deschid atunci cind pleaca?
E.B.: „Cirtitele deschid ochii doar cind pleaca!” Vers de tinut minte…