Dar daca asculta ce spune Lemmy despre sine si viata lui, toate astea ramin fleacuri, cel mult chestii de coloratura ale unei cariere exemplare in rock’n’roll.
Sint putini muzicienii despre care se poate spune ca isi intruchipeaza propria legenda. Lemmy e printre ei. De drept, el inseamna Motorhead. Iar felul sau de a cinta pe bass, puternic amplificat, metalic si melodios in acelasi timp, confera prestatiei ceea ce, de regula, este apanajul chitaristului solo si/sau vocalistului: singularitate, diferenta specifica, *™. Tehnica instrumentala e oarecum neglijenta, degetele par sa umble anapoda, Lemmy nici nu priveste corzile sau griful, preocupat sa tina fruntea sus, pletele pe spate, gura sub microfonul inclinat spre scena, intr-o pozitie ce nu prea o vezi in spectacolele altor trupe. Amprenta vocala grosolana si fata cu perciuni „in secere” trimit la imaginea vechilor pirati, naraviti in rele si irecuperabili duhovniceste, chiar sub streangul spinzuratorii. De altfel, „filosofia” de viata a lui Lemmy nu e departe de ceea ce practicau corsarii englezi. Sa-l auzim: „Fuck the politicians, fuck the church, fuck the God, fuck the devil, fuck’em all!”. Si corolarul: „Eu sint singurul responsabil de faptele mele!”.
Nu stiu cum se numeste aceasta atitudine, insa Lemmy nu-i deloc iresponsabil sau nesimtit. Are insa acel umor cinic deloc pe placul bigotilor si ingustilor la minte. Povesteste undeva despre o prietena care a murit, din cauza dependentei nevindecabile de droguri. Ochii se aburesc de ris cu lacrimi… Dovada ca omul care bea, fumeaza, trage pe nas si merge la bordel, care si-a lasat copiii sa se descurce singuri, care citeste carti in pauzele turneului, isi joaca rolul asumat. Indiscutabil, dincolo de aparenta unui Dorian Gray, lucreaza o constiinta. Care constiinta doreste ca in urma sa ramina amintirea unui om onest si onorabil. Calitati pe care Lemmy le-a cucerit prin si pentru arta sa. Fiindca, orice s-ar spune despre individul care isi pastreaza elasticitatea corporala si vigoarea la sase decenii (dupa ce-a petrecut patru in rock’n’roll), despre artist – numai bine!
Albumul recent nu e deloc diferit de cele dinainte. Ritmul e trepidant si recognoscibil. Solourile nu fac risipa de fantezie, dar au consistenta. Viteza nu deranjeaza si nu dauneaza, iar daca esti un pic atent la peisajul showbiz contemporan, chiar e binevenita. Textele nu ating teme fundamentale pentru omenire, nu-si propun sa fie rechizitorii despre starea actuala a planetei. Linia melodica a fiecarei piese, fara sa surprinda prin nemaiauzit, incinta prin simplitate si cucereste prin senzatia de prospetime. Farmecul muzicii Motorhead l-as formula cu aceste cuvinte: sub duritatea sonora se afla intotdeauna moliciunea de neuitat a soldurilor unei dansatoare din barurile pentru adulti…