„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Ca să nu se aleagă praful de toate de Cosmin Perța, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
– FRAGMENT –
Dodon
De Dodon auzisem de când eram copil. Toată lumea vorbea despre el la școală. Tatăl lui era antrenor de judo la Clubul Elevilor, iar Dodon ajunsese campion național și balcanic de mai multe ori. Și chiar campion european o dată. Apoi părinții lui au murit într-un accident de mașină, s-a lăsat de judo competițional și a plecat din oraș. Din ce auzisem, funcționa ca recuperator în Cluj.
De câteva zile apăruse din nou prin oraș și lumea zicea că întreabă de mine. Am ales să ignor informația. Nu știam ce motive avea să mă caute, dar încercam să mă feresc de conflicte pe cât posibil. De când fusesem împușcat, devenisem mai precaut. Sau cel puțin asta îmi pusesem în cap.
Când a apărut, jucam fotbal în curtea liceului, cu niște puști, după ore. Nu îl văzusem niciodată pe Dodon în realitate, îi auzisem doar legenda, dar înțelegeam acum de ce era așa de impresionant. Era mare, animalul. Mai mare chiar și decât mine. S-a apropiat și m-a întrebat doar: „Tu ești Samson?“. Nici n-am apucat bine să aprob din cap că m-am și pomenit cu un pumn drept în tâmplă, care m-a buimăcit câteva secunde. A zis că l-au trimis valutiștii, apoi m-am pomenit ridicat în aer, mă luase de braț și m-a aruncat ca pe un sac de cartofi, dând tare cu mine de pământ. Noroc că învățasem la karate cum să cad, altfel mai mult ca sigur că mi-ar fi rupt coloana. S-a apropiat și a început să mă lovească cu picioarele. Am reușit să mă rostogolesc și să mă ridic. Am luat un pic de distanță și am încercat ceva ce învățasem la sală, deși niciodată nu încercasem pe vreun om, „pumnul lui superman“. Am sărit și l-am prins fix în frunte, cu toată greutatea corpului în aer. Am auzit, la propriu, cum i-a crăpat țeasta. A făcut „crac“, ca la un pepene copt pe care îl scapi pe ciment.
Vântul s-a oprit vreme de câteva secunde și privirea mi-a căzut pe frunzele de arțar din spatele terenului. Nemișcate. Era ceva ireal în nemișcarea asta. Ca și cum s-ar fi oprit timpul. Totul era nemișcat și eu eram singurul care se putea deplasa. Ca și cum aș fi putut atinge în treacăt penele porumbelului care zburase la joasă altitudine câțiva metri mai încolo și înțepenise brusc în aer. De parcă aș fi putut pleca de acolo așa cum pleci dintre niște manechine într-un magazin de haine și să las totul, oprit pentru veșnicie, în urmă.
M-am întrebat uneori dacă nu cumva facem tot ceea ce facem pentru că nu avem de ales. Adică, da, mereu pare că avem o opțiune, însă de multe ori opțiunea aceea e doar o amăgire, iar de alte ori, orice ai alege, rezultatul e același. Oare eu am ales să fiu un om violent? Mă întreb asta pentru că, dacă cineva m-ar întreba și aș putea să aleg, conștient, aș alege să nu fiu violent. Cu toate astea, sunt un om violent, orice aș face și oricât m-aș feri. Cred că există ceva în trecutul nostru care declanșează o cale de la care nu te mai poți abate. Chiar și atunci când te îndoiești profund de finalul și de corectitudinea drumului pe care ai pornit, nu mai poți da înapoi. Ceva din tine te împinge de la spate, ca pe o mașinuță stricată, cu o roată înțepenită, pe care un copil încăpățânat o târâie pe ciment până o rupe. Mereu ai de ales, spun toți. Dar eu nu simt asta. Cele mai multe lucruri nu-ți dau de ales. Până la urmă fiecare dintre noi e doar un om singur, față în față cu propriile decizii. Mai puțin atunci când nu iei cu adevărat deciziile, nu li te poți împotrivi, viața te ia ca o vâltoare și trebuie să înoți. Ar fi o opțiune, da, să nu înoți. Dar fiecare fibră și celulă din tine va lupta atunci împotriva ta. Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, nu iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.
Puștii deja se împrăștiaseră și pândeau de după copaci. Dodon era jos. Încă mai respira, dar din urechi îi curgea sânge. Eu respiram cu greutate, nu simțeam durere, dar simțeam că ceva nu e în regulă, apoi am început să scuip sânge. L-am luat pe Dodon în cârcă și am ieșit din curtea liceului. Spitalul era aproape, la vreo 300 de metri.
Le-am spus doctorilor de la urgență că eram amândoi pe podul de sârmă de la dig, ne-am prostit, ne-am dezechilibrat și am căzut amândoi pe bolovani, eu pe o parte, el în cap.
M-au internat și mi-au pus ghips toracic, aveam patru coaste rupte. Știam că valutiștii sunt încă în spital, așa că noaptea am început să-i caut prin saloane. I-am găsit pe amândoi într-o rezervă. La cât ghips aveau, nu s-ar fi putut, oricum, mișca, așa că doar au privit cu groază. Am început să mă joc cu branula unuia dintre ei, amenințându-i să tacă din gură și să stea cuminți, că-i rup vena. Le-am spus că Dodon e în comă și să facă bine când ies de aici să plece și ei din oraș. Data viitoare aveam să-i omor și pe ei, și pe oricine aveau de gând să trimită după mine. Nu glumeam.
Ei au ieșit în câteva zile. Eu am mai stat. Când mi-au dat și mie drumul, am aflat că și-au vândut casa și s-au mutat.
Dodon n-a mai ieșit din comă.
CARTEA
„Ca să nu se aleagă praful de toate, Cosmin Perța îl inventează pe Samson. Puternic precum personajul biblic, pornind o adevărată vendetă, Samson se ia la trântă cu inegalitățile și nedreptățile unei lumi guvernate de zeii nemiloși ai tranziției românești. O forță care te va molipsi!“ (Andrei Dósa)
„Prin acest microroman, Cosmin Perța introduce în proza română contemporană un personaj inedit, situat la granița subțire dintre antierou și supererou. Rezistent la orice tip de durere fizică, Samson pare condamnat la o suferință interioară continuă, un Sisif modern în România anilor ’90.“ (Victor Cobuz)
„Incitant, alert, cu scene tari, demne de un video game sângeros, romanul lui Cosmin Perța revitalizează în mod strălucit ideea de antierou într-o lume abrutizată și incomodă.“ (Dan-Liviu Boeriu)
„România anilor ’90. Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă nu doar a României, ci a unei întregi regiuni aflate la periferia Europei, Statele Unite ale Violenței.“ (Bogdan-Alexandru Stănescu)
AUTORUL
Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, jud. Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând ulterior titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane și volume de eseuri, povestiri și poeme. În 2012 a obținut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București.