Carte  -  Nona Rapotan  -  

Când am văzut cele trei volu­me scrise de Barry Strauss, apărute recent la Editura Polirom, me­mo­ria afectivă mi s-a reactivat instantaneu, astfel încât aproape că am retrăit o parte din anii studenției. Chiar dacă au trecut mai bine de 20 de ani de la terminarea facultății, țin minte și acum un seminar de istorie la care discuțiile au fost foarte aprinse. Subiectul era Alexandru Macedon și calitățile sale de strateg. Unul dintre colegi citise deja cărțile lui von Clausewitz („devorase“ Despre război) și vorbea în cunoștință de cauză, iar comparațiile între Alexandru și alți mari strategi militari au venit de la sine.

Chiar dacă astăzi vorbim despre cu totul alte forme de război, în care soldații nu mai sunt atât de importanți și uneori numărul lor devine nesemnificativ în compa­rație cu mijloacele tehnice și militare avute la dispoziție de statele aflate în diverse conflicte, strategiile militare imaginate de Alexandru Macedon, Hannibal sau Cezar rămân referințe pentru coman­dan­ții armatelor. Diferența esen­țială dintre cum se purta un război în Antichitate și cum se poartă astăzi nu rezidă neapărat în dotări și tehnologii ultraperfor­man­te, ci în faptul că în trecut decizia politică se suprapunea perfect cu cea militară.

Cu alte cuvinte, comandantul armatei nu era dependent de decizia politică, cum se întâmplă astăzi. Cezar și-a creionat singur strategia militară, pentru că pozi­ția lui în stat i-a permis-o. Alexandru a fost pregătit de tatăl său încă din copilărie pentru preluarea conducerii armatelor și, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat mult mai repede decât și-au ima­ginat mulți, Alexandru și-a arătat de la prima bătălia inteligența și capacitatea nemaipomenită de a conduce o armată cu un efectiv uriaș (chiar și pentru vremurile de acum, numărul soldaților săi era foarte mare) și un imperiu.

Tărie de caracter

Expert în istorie militară antică, Barry Strauss are harul de a îl face și pe omul cel mai îndepărtat de istorie să înțeleagă amploarea succesului și faimei celor trei comandanți. Pentru că cei trei au fost, înainte de orice, comandanți de armate. Și, pentru a se achita cu succes de această sarcină, cei trei au avut nevoie de viziune, tărie de caracter, capacitatea de a anticipa mișcările dușmanilor, capacitate de coordonare ieșită din comun etc.

Dar, înainte de orice, de tărie de caracter. Nu întâmplător, Ba­rry Strauss insistă pe modul cum a reușit Hannibal să treacă munții cu armata sa și cu elefanții, chiar dacă a pierdut foarte mulți sol­dați. Autorul face acest lucru nu pentru a impresiona cititorii, ci pentru a-i face să înțeleagă că nici astăzi generalii de armată sau șefii de stat-major nu se pot lipsi de ast­fel de calități, mai ales când trebuie să convingă conducătorii statelor că merită (sau nu) să angajeze armata într-un conflict sau că trebuie să crească sumele alocate pentru dotările acesteia.

Se adresează unui public larg

Trimiterile la contemporaneitate sunt relativ puține, autorul preferă să mențină discuția în orizontul Antichității. De asemenea, alege să descrie foarte bine cadrul general – cine erau marile puteri în epocă, ce raporturi erau între marile imperii și cine le erau conducătorii etc. Pe această cale distruge un mit, că studiile de istorie antică sunt plictisitoare, neinteresante și greu de înțeles, pentru că vorbesc despre lumi dispărute și/ sau prea diferite de cele ale timpului prezent. Barry Strauss nu sacrifică datele istorice de dragul expunerii, dar nici nu uită că se adresează unui public larg, de vârste diferite.

„Atunci când examinăm îndeaproape natura războiului – imprevizibilitatea și natura lui politică –, înțelegem de ce este atât de util acest model cu cinci etape. Modelul bazat pe cinci etape se potrivește nu doar războaielor purtate de Alexandru, Hannibal și Cezar, ci este valabil pentru orice război în general, inclusiv pentru unele mai recente, precum cele din Irak și Afganistan. El descrie cel mai bine războiul convențional, dar se potrivește și luptelor de gherilă și războaielor de uzură, în care ciocnirea nu constă într-o bătălie propriu-zisă, chiar dacă este totuși o luptă, indiferent cât de îndelungată sau de amorfă.

Deși Alexandru, Hannibal și Cezar sunt cunoscuți ca maeștri ai războiului convențional, ei oferă lecții care pot fi aplicate și războaielor neconvenționale, de la reorganizarea de către Alexandru a armatei sale, transformând-o într-o forță suficient de flexibilă pentru a-i înfrânge pe nomazii și luptătorii din munții Afganistanului, până la șiretenia lui Hannibal în zona deluroasă a Italiei, luptele de stra­dă purtate de Cezar în Alexandria și inițiativele conflictuale pe care toți cei trei generali le-au aplicat asupra populațiilor inamice“ (Mari comandanți. Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii, traducere de Paul Aneci, Iași, Editura Polirom, 2022).

Mari comandanți. Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii (traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și Dan Bălănescu, Iași, Editura Polirom, 2021), Zece cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare (traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și Dan Bălănescu, Iași, Editura Polirom, 2021) și Războiul care a creat Imperiul Roman. Antonius, Cleopatra și Octavian la Actium (traducere din limba engleză de Ovidiu-Gheorghe Ruţa, Iași, Editura Polirom, 2022) au aceeași structură, cea a unui studiu academic, ceea ce arată că le putem regăsi oricând în bibliografiile studiilor de specialitate.

Cronologia – esențială pentru expunerea unor evenimente sau descrierea unor contexte socio-politice specifice –, indicele de nume, hărțile (foarte importante pentru a înțelege dinamica relațiilor și transformărilor politice, dar și relațiile de vecinătate), notele (inclusiv cele despre surse, căci istoricii știu cât de important este acest aspect) și indexul de nume sunt rubricile fixe, adică cele care se regăsesc în toate cele trei volume. Pentru cunoscători este simplu de înțeles și chiar de așteptat ca un studiu cu subiect istoric să aibă o asemenea structură, dar pentru profani sau pentru cei de vârste mai mici s-ar putea să pară ceva ieșit din comun. (Nota mea: mi-au căzut sub ochi în ultimii ani multe lucrări elaborate de studenții de la științe so­cio-umane, inclusiv Istorie. Din păcate, superficialitatea primea­ză, de multe ori bibliografia este realizată în grabă și se reduce la câteva titluri. Cât despre note, mai bine să nu pomenim.)

Ordonarea conținuturilor în jurul unor idei clare

Într-o societate în care discuțiile despre plagiat(e) par să nu-și găsească sfârșitul prea repede, propunerea unei edituri cum este Polirom pare una de domeniul fantasticului. Cu alte cuvinte, cărțile semnate de Barry Strauss sunt dovada că se poate și altfel: așa trebuie să arate un studiu academic serios, bine documentat și excelent articulat în jurul unei idei.

„Era ceva neobișnuit să existe co-împărați, mai ales doi care nu erau înrudiți, dar nu fără precedent. O serie de împărați anteriori și-au luat co-domnitori, începând cu Augustus, care a împărțit puterea în ultimii ani cu Tiberius, cel ce-i va urma pe tron. Extraordina­ră a fost însă decizia lui Dio­clețian de a mai adăuga doi bărbați în calitate de Caesari. A făcut-o pe 1 martie 293, la opt ani și câteva luni de când a preluat puterea ca împărat.

În toți acei ani, răpăitul războinic al tobelor a tot continuat, iar Dioclețian a avut un program istovitor de lupte, negocieri și călătorii. În doar un an, de pildă în 290, se estimează că a călătorit șaisprezece kilometri pe zi. În decursul anilor, a condus campanii militare pe Dunăre, în Egipt și la frontiera de răsărit, deplasându-se de la un teatru de operațiuni la altul. A supravegheat construcția unor noi forturi pe frontul din Orient, de la fluviul Eufrat până în Deșertul Arabiei. A negociat un armistițiu cu sasanizii. S-a întâlnit cu Maximian pentru a se coordona politic în fața unei revolte a comandantului rebel din nord-vestul Galiei, care conducea și o mișcare separatistă în Britannia. Între timp, Dioclețian avea și unele reforme interne pe care și le dorea implementate.

Cu atât de multe de făcut, nu-i de mirare că Dioclețian a cerut ajutor. În plus, împărțirea puterii cu oameni talentați era un mijloc de a-i descuraja să se revolte. Era un bun exemplu al principiului «ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape»“ (Zece cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare).

Profesor de istorie la Cornell University, Barry Strauss e pe deplin conștient că nu este nici primul cercetător preocupat de aces­te mari personalități ale lu­mii antice (în fond, în toate cele trei volume despre asta este vorba, cine sunt și prin ce s-au remarcat cei despre care scrie) și nici ultimul. Problema la care trebuia să găsească răspuns era cea legată de noutate. Cu alte cuvinte, să găsească răspunsul la întrebarea „Ce-ar mai fi de spus?“. Așa se justifică ordonarea conținu­tu­rilor în jurul unor idei clare și care permite punerea în evidență a unor calități aparte.

Mari comandanți

În Mari comandanți. Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii, așa cum o spune și titlul, este vorba despre arta de a conduce, iar ceea ce părea steril și lipsit de interes a devenit sursă de atractivitate. Nu interesează pe oricine cum și-a așezat Alexandru Macedon armata în teritoriu sau cum a ajuns Cezar să intre în galeria marilor comandanți militari (ca­litățile lui de om politic sunt discutabile).

După o trecere în revistă a celor zece calități ale coman­dan­ților de succes (orice comandant, nu doar cei trei), Barry Strauss descompune strategia militară în etapele ei esențiale – atacul, rezistența, ciocnirea, strângerea lațului și momentul când trebuie să te oprești. Comparațiile dintre marile bătălii (sau războaie) ale celor trei comandanți ajută cititorul să treacă dincolo de aparențe și să priceapă câte ceva din ceea ce numim generic strategie.

Zece cezari

În schimb, în Zece cezari. Îm­pă­rații romani de la Augustus la Constantin cel Mare structura este determinată de mutarea accentului exclusiv pe trăsăturile conducătorului de stat și a capa­cităților acestuia de a se impune și conduce (popoare, imperii etc.). Cezarii sunt pe cât de diferiți, pe atât de importanți în economia unui studiu istoric al epocii. Vorbim de perioada în care crești­nis­mul se impune ca religie universală, iar Imperiul Roman își pierde unitatea și, de ce nu, parte din dominația asupra lumii antice.

Fiecăruia dintre cei zece cezari îi este dedicat câte un capitol special, iar acesta este intitulat sugestiv (de exemplu Hadrian, grecul sau Septimius Severus, africanul). Este de domeniul evi­denței că etichetarea cezarilor nu-i aparține autorului, ci că aceste „porecle“ fie au circulat de-a lungul timpului, fie derivă direct din activitatea cezarului. Spre deosebire de primul volum, a cărui parcurgere trebuie să urmeze ordinea capitolelor, aici acestea pot fi citite separat și în ce ordine se dorește.

Dar recomand ordinea cronologică, cea de care s-a folosit și Strauss, fie și pentru că este fireas­că și ajută mult la stabilirea re­lațiilor de tip cauză-efect.

Actium

Volumul Războiul care a creat Imperiul Roman. Antonius, Cleopatra și Octavian la Actium este diferit ca structură de celelalte două, diferență dată de faptul că se vorbește despre un singur război și nu despre mai multe, dar un război cu trei personaje principal, Antonius, Cleopatra și Octavian. Așa se explică și alcătuirea propriu-zisă a cărții: prima parte este dedicată cauzelor, adică originii războiului; a doua parte este dedicată unui singur an, dar unul foarte important în economia conflictului (Un plan și un atac, așa este intitulată această parte); partea a treia este dedicată bătăliei, pentru ca ultima parte să se ocupe de efectele, de deznodământ. Este un volum care reușește să descâlcească ițele unui conflict istoric cu consecințe imposibil de ignorat, un război care a schimbat harta lumii și care a imprimat o nouă direcție relațiilor dintre marile puteri (imperii) din epocă.

„În iunie sau iulie 32 î.Hr., Octavian i-a primit la Roma pe dezertorii cu cel mai înalt rang care îl abandonaseră pe Antonius. Aceș­tia erau Lucius Munatius Plancus și nepotul lui, Marcus Titius. Antonius avusese încredere în ambii, în măsura în care se putea avea încredere în cineva alunecos ca Plancus sau în protejatul lui. Împreună, cei doi au dat un nou sens cuvântului latin pentru «dezertor», transfuga, literal «cel care fuge dincolo». Dar Octavian i-a primit cu brațele deschise, fiind prețioși pentru obținerea unor informații și pentru propagandă.

În plus, pe principiul că un maestru știe să-i evalueze pe cei asemenea lui, Octavian se pricepea să-i citească pe trădători. În cei doisprezece ani petrecuți pe scena publică, Octavian îl sus­ținuse mai întâi pe Iulius Caesar, apoi a susținut Senatul, care apro­base asasinarea lui Caesar. A luptat contra lui Antonius, apoi s-a aliat cu el contra Senatului. S-a aliat cu Cicero, pentru ca mai apoi să admită să fie executat. A căzut la pace cu Sextus Pompeius, apoi a dus contra lui o bătălie pe viață și pe moarte. Așa că acum putea tolera câteva infidelități de-ale altora. Sau, în cazul lui Plancus, chiar mai multe“ (Războiul care a creat Imperiul Roman. Antonius, Cleopatra și Octavian la Actium).

Convingător fără efort

Ca să închid cercul pledoariei me­le pentru studiile atent elaborate și excelent structurate ale lui Barry Strauss, revin la seminariile de istorie din facultate. Citind volumele recent apărute la Editura Polirom, mi-am dat seama că, în ciuda curentelor, modelor și a încercărilor de a studia altfel istoria, ea rămâne aceeași. Oamenii politici și coman­danții rămân la fel de mari sau de mici, deciziile lor politice pot fi analizate din alte unghiuri și se prea poate să le scadă din importanță odată cu descoperirea unor noi dovezi, dar, dincolo de toate acestea, marea istorie nu se schimbă. Ne raportăm în același mod la ceea ce a fost fie și pentru că avem nevoie de repere solide și de modele.

Barry Strauss este un cercetător pasionat și pasionant, care pledează excelent pentru o cu­noaștere profundă a unei lumi și epoci căreia Europa timpului prezent îi datorează existența.

Reîntoarcerea la începuturi, la ceea ce astăzi numim generic origini, i-o datorăm profesorului și cercetătorului, dar și scriitorului deloc lipsit de talent. Cu o limpezime a frazei pe care o suspectez de a fi par­țial înnăscută, Barry Strauss reu­șește să fie convingător fără efort. Citind cele trei volume (și nu doar pe acestea) veți înțelege mai bine că istoria este frumoasă, un domeniu de studiu fascinant, seducător și greu de abandonat odată ce-ai început să mergi pe această cale.

Galerie foto