„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Shakespeare. Lumea ca o scenă de Bill Bryson, traducere din limba engleză de Ioana Aneci, în curs de apariție la Editura Polirom.
– Fragment –
Destul de mulți oameni sunt extrem de înclinați – tendință aparent irezistibilă – să creadă că piesele lui William Shakespeare au fost scrise de fapt de altcineva. Se estimează că numărul cărților publicate care sugerează – sau mai adesea insistă pe – asta a depășit acum binișor cinci mii.
Piesele lui Shakespeare, se spune, abundă de cunoștințe din varii domenii – drept, medicină, arta guvernării, viața la curte, probleme militare, mările deschise, Antichitate, viața în alte țări – în asemenea măsură, încât nu au cum să fi fost scrise de un singur provincial cu o educație îndoielnică. Se presupune că William Shakespeare din Stratford a fost, în cel mai bun caz, un figurant binevoitor, un actor sub al cărui nume se ascundea cineva mai talentat, cineva care, dintr-un motiv sau altul, nu putea fi identificat public ca dramaturg.
…
Nu documentele care îl leagă pe Shakespeare de operele sale lipsesc din izvoarele epocii, ci documentele care să-l lege de ele pe orice alt om. Așa cum arată shakespearologul Jonathan Bate, practic nimeni „de pe vremea lui Shakespeare sau din primele două secole după moartea lui nu și-a exprimat nici cea mai mică îndoială că el este autorul lor“.
Atunci de unde toate aceste opinii antistratfordiene? Totul începe, oarecum surprinzător, cu ultimul om la care te-ai fi gândit, o americancă ciudățică pe nume Delia Bacon. Aceasta s-a născut în 1811 într-o zonă de frontieră din Ohio, într-o familie numeroasă care trăia într-o căbănuță. Era o familie săracă și a sărăcit și mai mult după ce a murit tatăl Deliei, pe atunci doar o copiliță.
Delia era isteață și, se pare, foarte drăgălașă, dar nu tocmai stabilă psihic. Când a crescut, mai preda la școală și mai scria câte un pic de ficțiune, dar în general își ducea viața de domnișoară bătrână în anonimat în New Haven, Connecticut, unde locuia împreună cu fratele ei, care era pastor. Singurul lucru demn de remarcat din existența sa retrasă s-a petrecut în anii 1840, când a dezvoltat un atașament pasional și aparent obsesiv pentru un student la Teologie cu câțiva ani mai tânăr decât ea. Idila aceasta, așa cum o fi fost, s-a încheiat umilitor pentru ea când a descoperit că tânărul avea bunul obicei de a-ș i distra amicii citindu-le pasaje din scrisorile ei pline de tandrețe înflăcărată. Nu și-a mai revenit niciodată după această cruzime.
Încetul cu încetul, din motive neclare, a devenit convinsă că Francis Bacon, distinsul ei tiz, era adevăratul autor al operelor lui William Shakespeare. Delia Bacon nu era tocmai prima căreia i se năzărise asta – un anume reverend James Wilmot, un pastor de provincie din Warwickshire, ridicase semne de întrebare cu privire la paternitatea operelor lui Shakespeare încă din 1785. Dar îndoielile lui au devenit cunoscute abia în 1932, așa încât Delia a ajuns independent la aceeași convingere. Deși nu avea nici o legătură genealogică atestată cu Francis Bacon, identitatea de nume aproape sigur nu a fost doar o coincidență.
În 1852 s-a dus în Anglia, pornind într-o lungă misiune obsesivă de a demonstra că William Shakespeare e un impostor. E ușor s-o considerăm pe Delia cam într-o dungă și fără însemnătate, dar în mod clar felul ei de a fi și prezența fizică aveau ceva fascinant, căci a reușit să obțină ajutorul mai multor oameni influenți (deși adesea, trebuie spus, au ajuns să regrete). Charles Butler, un afacerist bogat, a acceptat să-i finanțeze sejurul în Anglia – și probabil că a dat dovadă de multă generozitate, căci ea a rămas în țară aproape patru ani. Ralph Waldo Emerson i-a prezentat-o lui Thomas Carlyle, care la rândul lui a ajutat-o când a ajuns ea la Londra. Metodele de documentare ale lui Bacon erau cu totul aparte, ca să zicem așa. A petrecut zece luni în St. Albans, orașul natal al lui Francis Bacon, pretinzând însă că nu a vorbit cu nimeni în tot acest timp. Nu căuta informații prin muzee sau arhive și l-a refuzat politicos pe Carlyle de fiecare dată când acesta s-a oferit să le-o prezinte celor mai respectați specialiști. Preocuparea ei era să caute locuri unde îşi petrecuse Bacon timpul și să „se lase pătrunsă de atmosferă“ în tăcere, rafinându-și teoriile printr-un soi de osmoză intelectuală.
În 1857 și-a scos marea lucrare, The Philosophy of the Plays of Shakspere [sic] Unfolded, publicată de Ticknor and Fields din Boston. Era voluminoasă, imposibil de citit și bizară aproape din toate punctele de vedere. Pe de o parte, pe Francis Bacon nu-l pomenea nici măcar o singură dată în cele 675 de pagini dense; cititorul trebuia să deducă faptul că pe el îl considera ea autorul pieselor lui Shakespeare. Nathaniel Hawthorne, care la vremea aceea era consul al Statelor Unite la Liverpool, a scris o prefață, iar aproape imediat după aceea a regretat amarnic, căci aproape toți criticii au considerat cartea o tâmpenie monumentală. Luat la întrebări, Hawthorne a recunoscut că de fapt nici măcar nu o citise. „Asta o să fie cea de pe urmă dintre nebuniile mele binevoitoare și niciodată n-oi mai fi drăguț cu nimeni câte zile oi avea“, s-a jurat el într-o scrisoare către un prieten.
CARTEA
Shakespeare este un nume atât de cunoscut, încât avem impresia că știm deja totul despre el. În realitate, în ciuda secolelor de legende, jumătăţi de adevăr și chiar minciuni sfruntate și în ciuda zecilor de mii de studii, despre omul din spatele capodoperelor pe care le-a scris nu se știe mare lucru. În căutarea acestuia, Bill Bryson ne poartă pe drumurile desfundate ale Angliei elisabetane, aducând la viaţă locurile și personajele care l-au inspirat pe Bard. Pe parcurs, ne prezintă nu doar aspectele anecdotice ale contextului istoric și ale textelor acestuia, ci și chestiuni controversate ca existenţa lui Anne Whateley, presupusa lui logodnică, sau teoriile conspiraţiei legate de paternitatea scrierilor sale. Cernând și discernând informaţii din surse extrem de variate, volumul repune în scenă lumea în care a creat William Shakespeare, unul dintre cei mai faimoși și totodată cei mai enigmatici oameni ce au trăit vreodată – și totul în stilul antrenant și savuros care este marca inconfundabilă a lui Bill Bryson.
„Dacă această carte ar clocoti în cazanul celor trei vrăjitoare, ar fi aici un vârf de P.G. Wodehouse, un strop din sir Osbert Lancaster și o măsură de sir Arthur Conan Doyle.“ („The New York Observer“)