Interviu  -  Claudia Pincovski  -  

Autoare a romanului Oneiron, câștigător al premiului Finlandia, Laura Lindstedt este o scriitoare îndrăzneață, căreia nu îi este frică să exploreze teme provocatoare. Lucrările sale au fost vândute în 18 țări, debutul ei în SUA fiind repre­zentat de publicarea cărții Prietena mea Natalia, o poveste hipnotizantă despre afecțiunea puternică a unei femei. În rândurile ce urmează, autoarea, invitată la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași la ediția din 2022, ne-a povestit mai multe despre procesul de scriere și modul în care își alege temele.

Ai spus într-un interviu că Prietena mea Natalia este epitaful tău pentru heterosexualitate. Poți explica de ce ai descris-o astfel?

Am început să scriu acest roman în 2016. Treceam în acea perioadă prin niște schimbări în viața mea personală. Mai apoi a luat amploare și mișcarea #metoo și au început să apară din ce în ce mai multe întrebări legate de sexualitate, de drepturile femeilor, de limitele oamenilor, de cum să te protejezi și alte chestiuni de ge­nul acesta. Cred că, atunci când citeam despre aceaste subiecte, unele dintre aceste lucruri mi-au pătruns intuitiv și în scris.

Pe de altă parte, Prietena mea Natalia este, în mod evident, o car­te despre sexualitatea feminină. Natalia caută cu adevărat ceva prin sexualitatea ei, uneori chiar într-un mod care poate părea scandalos. Dar cred că nu găsește asta prin intermediul relațiilor ei heterosexuale, care, deși sunt foarte multe, sunt superficiale sau nesatisfăcătoare. Totuși, își studiază sexualitatea și nevoile interioare. Descoperă în timpul ședințelor de terapie, unde își povestește întâplările din viața sexuală, că rolul stereotipic al femeii în relațiile heterosexuale este cel al unui gol care trebuie umplut.

Aș spune, desigur, că există și ceva personal în Prietena mea Natalia, pentru că m-am gândit la multe dintre aceste întrebări la vremea respectivă. Ce este plăcerea? Ce este intimitatea? Cât de intensă poate fi legătura cu o altă persoană? Pentru mine a fost de fapt un traseu foarte important de explorat. Am găsit niște răspunsuri și cred că și Natalia le-a găsit.

Ai adus în discuție mișcarea #metoo, o mișcare aflată încă în dezvoltare, care încearcă să redea o voce femeilor. Ai văzut schimbări în jurul tău?

Absolut. Aș spune că a avut loc o schimbare culturală dramatică într-un timp foarte scurt. Nu cu foarte mulți ani în urmă, aceste întrebări, despre ce poți și ce nu poți să faci, nici măcar nu erau abordate. Acum, atât bărbații, cât și femeile, mai ales femeile, sunt mult mai conștienți de aceste limite. Întrebări precum „ce este hărțuirea“ sunt ridicate din ce în ce mai des. Cred că aproape toată lumea a devenit mai conștientă de faptul că nu te mai poți comporta oricum vrei fără să existe consecințe.

Prin Prietena mea Natalia ai pus sub semnul întrebării dinamica puterii dintre terapeut și clientul său. Ce părere ai despre celelalte dinamici de putere care ne înconjoară? Cum putem găsi un echilibru?

Din păcate, nu ai mereu posibilitatea de a rupe o relație dăunătoare de putere. Totuși, atunci când suntem în fața unei persoane, aș spune că onestitatea este cea care, în mod normal, ne oferă libertatea de care avem nevoie. Dacă ești sincer față de o persoană, atunci și ea tinde să fie sinceră cu tine. Nu întotdeauna, căci oamenii pot profita și pot folosi puterea în moduri nocive, dar atunci poți să te retragi și să-i lași în pace.

Suntem înconjurați de structuri de putere și aș spune că este important să fim conștienți de ele. Apoi poți decide cum te comporți tu în acest fel de situație, astfel încât să nu se transforme într-un lucru care nu-ți place sau care îți face rău.

În Oneiron te concentrezi pe comunicare și pe importanța poveștilor. Ce putere au poveștile? Cum ne pot salva ele?

Totul este o poveste, chiar și politica. Așadar, poveștile sunt și ele periculoase, pentru că poți să povestești un lucru neadevărat care poa­te fi răspândit prin intermediul rețelelor de socializare, de exemplu. Aceste tipuri de micro­povești ajung să fie populare, iar oamenii pot începe să creadă în ele. Prin urmare, devin o propagandă uriașă. Acest lucru le face foarte periculoase.

Totuși avem cărți, iar cărțile oferă suficient timp și suficient spațiu pentru complexitate. De aceea am încredere în literatură, pentru că are nevoie de timp, are nevoie de spațiu. Literatura îți oferă ocazia de a fi foarte complex – poți deconstrui lucruri și apoi le poți construi din nou. Așadar, genul acesta de povești poate fi vindecător, pentru că sunt eficiente. Nu sunt imagini simplificate prea mult ale realității noastre, așa cum tinde să fie propaganda politică sau orice alt tip de propagandă.

Împreună cu Sinikka Vuola, ai scris 101 ways to kill your husband. Cum a fost experiența de a scrie o carte cu altcineva?

A fost o perioadă foarte interesantă. O cunoșteam deja pe Sinikka, îmi era o bună prietenă, am lucrat împreună și înainte de a scrie această carte. A durat to­tuși doi ani să o scriem și nu am fi putut să o facem dacă nu am fi avut o încredere atât de mare una în cealaltă. Când lucrăm, amândouă suntem perfecționiste. Din această cauză, atunci când stabileam un termen limită, îl respectam. Nu am spus niciodată că am uitat de acel termen sau că nu am avut timp. Am fost foarte disciplinate în ceea ce privește aceste date limită și ne-am respectat reciproc munca. Deci, în acest sens, a fost foarte ușor să lucrez cu ea și știu că și ea simte același lucru. Am vorbit foarte mult în timpul procesului, întregul concept s-a conturat prin dialog.

Nu am vrut să inventăm povestea, așa că ne-am bazat pe una reală. Anja a venit din Finlanda în Norvegia în 1964. În Norvegia l-a întâlnit pe Thorvald, un marinar. S-au îndrăgostit și s-au căsătorit, iar apoi bărbatul a abuzat-o timp de 18 ani. În cele din urmă, ea a ajuns la capătul puterilor și l-a împușcat. La proces a fost găsită nevinovată în cele din urmă, ca să spun povestea pe scurt. Am găsit această istorioară într-o revistă finlandeză de crime, „Alibi“, o revistă foarte senzațio­nalistă. Am scris o povestire foarte scurtă pornind de la ea, iar apoi am convertit-o de 101 ori prin stiluri diferite de scriere.

Mulți oameni au întrebat da­că e în regulă să râdă citind aceas­tă carte, având în vedere că abordează un subiect foarte grav, o poveste foarte tragică. Unele dintre variantele în care am ales să spunem povestea sunt, într-adevăr, pli­ne de umor. De exemplu, am scris-o sub forma unui comentariu sportiv – în acest stil, devine hilar. Ne-a mai inspirat forma unor poezii, cum ar fi sonetele sau baladele. Pe urmă am parodiat stilul unor autori precum François Rabelais sau Gertrude Stein și așa mai departe. Am găsit peste o sută de stiluri diferite pentru a scrie această poveste teribilă. Aș spune că o persoană nu ar fi putut face asta de una singură.

Sinikka se trage din lumea poeziei. Primele ei cărți au fost cărți de poezie. Avem, deci, domenii de expertiză puțin diferite pe care am putut să le punem împreună. Au urmat apoi doi ani de convorbiri telefonice, convorbiri care ne aminteau că nu trebuie să ne descurcăm singure cu acest subiect atât de serios. Ne-am inspirat una pe alta și apoi, în final, nu am mai împărțit cartea între textele Sinikkai și textele mele. Sunt textele noastre, pentru că le-am editat împreună. Așadar, a fost o experiență foarte intensă, o expe­riență unică în viață, aș spune eu. Sunt foarte fericită că am făcut-o, pentru că este o carte bună. Sper din tot sufletul că va fi tradusă în limba română.

A fost, deci, o provocare scrierea acestei cărți?

Absolut. Pentru că vreau să găsesc noi modalități de a scrie, nu vreau să scriu aceeași carte la nesfârșit, vreau să mă provoc și să văd dacă pot face ceva foarte diferit de ce am făcut până acum. Și apoi sunt unele tehnici care m-au forțat să scriu într-un mod în care nici măcar nu m-am gândit vreodată să o fac. De exemplu, am încercat un exercițiu de scriere în care trebuia să îndepărtez toate vocalele și apoi să inventez alte cuvinte. Consoanele rămâneau acolo și apoi inventai cuvinte noi din ele, dar nu schimbai locul literelor în cuvânt. Este un mod foarte restrictiv de a produce literatură, iar rezultatul aduce a dadaism. Acesta a fost un mod de a scrie pe care nu-l mai folosisem până atunci.

Cartea se dorește a fi și un manual pentru scris. Dacă vreți să învățați să scrieți, atunci puteți citi această carte. Sperăm din inimă că oamenii o vor considera un instrument educațional și pedagogic.

Ai spus că ai scris poezie în adolescență. Cum arătau poeziile tale? Și de ce nu ai considerat poezia ca fiind potrivită pentru tine?

Am început când eram adolescen­tă. Am scris poezii, am scris chiar două volume, dar mă bucur că nu au fost publicate niciodată. Chiar am crezut că voi deveni poet.

Mi-am dat seama, totuși, că nu era genul meu. Aveam nevoie să scriu ceva mai multe povești. Când aveam vreo 20 de ani re­nun­țasem deja la ideea că voi scrie poezii, dar nu aveam o poveste de scris. Deci eram în mijlocul nimicului: simțeam că am o nevoie foarte urgentă de a scrie, dar nu aveam ce să scriu. Apoi, pe la vreo 27 de ani, am început să scriu primul meu roman. Nu știam că este primul meu roman, dar s-a întâmplat să scriu pasaje scurte, pasaje foarte intense, care acum fac parte din acea carte. Și, după aceea, am simțit pentru prima dată în viața mea că există ceva și pentru mine. Trebuia să continui asta. Acela a fost momentul de ruptură pentru mine, când am înțeles că am în mâinile mele începutul unui ro­man. Pur și simplu știi când îl ai și atunci ai datoria de a continua, pentru că, dacă nu o faci tu, nimeni altcineva nu o va face.

Deci a pornit de la acele pasaje, ca un jurnal?

Am aceste jurnale negre din 1993. Acum sunt la cel de-al 46-lea jurnal negru. Le port cu mine mereu. Este o parte foarte importantă a scrierii mele, chiar dacă e diferită de procesul de scriere a unui roman. Totuși, nu aș fi scris nici una dintre cărțile mele dacă nu ar fi existat aceste jurnale. Mă încălzesc într-un fel scriind de mână și mă ajută să rămân concentrată. Aduc o anumită energie pe care o pot transforma atunci când deschid laptopul și încep să scriu ceva total diferit.

Scrii de mână și anumite părți din romane?

Scriu de mână în jurnale. Mi-ar plăcea să încerc să scriu un manuscris întreg de mână, o dată în viață, pentru că este o tehnică total diferită și este nevoie de un tip diferit de exigență pentru a face acest lucru.

Totuși, în Prietena mea Natalia există câteva pasaje scrise de mână.

Da, dar este o imitație a scrisului meu de mână. Mi-ar plăcea foarte mult să am în cărți ceva care să nu fie un produs tehnologic. Când voi termina teza de doctorat la care lucrez acum, această viitoare carte va fi plină de fotografii pe care soldații germani le-au făcut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Finlanda. Acestea vor face parte din cartea mea. Așadar, îmi doresc cu adevărat să am ceva ce a fost făcut de oameni, o parte de istorie, ceva concret.

Ai spus că Prietena mea Natalia nu a fost planificată, că pur și simplu a venit la tine. Îți planifici cărțile în general?

Natalia a venit fără să mă întrebe, iar eu am înțeles că asta urmează să scriu. Mi-am zis „Bine, să vedem ce se întâmplă“. A fost altceva.

Acum depun cereri pentru burse. Eu lucrez cu granturi, deci nu am un alt job. Am nevoie de acest tip de sprijin financiar, așa cum au nevoie mulți scriitori din Finlanda. Dacă nu ești un scriitor de bestselleruri, Finlanda este o zonă lingvistică atât de mică, în­cât, în mod firesc, nu poți face bani doar din scris.

Am acum trei idei de cărți și nici una dintre ele nu este un roman. Mă gândesc deci să mă îndrept spre un alt tip de scriere în acest moment. Nu spun că nu voi mai scrie romane. Bineînțeles, nu știu ce voi face la 60 de ani, totuși urmează o altă perioadă. Acum lucrez și cu imagini. Urmează o colaborare cu un artist, ea dese­nează, eu scriu și comunicăm așa, prin tipurile noastre diferite de artă. Mă îndrept spre asta. Am câteva idei despre ce urmează, dar nu am stabilit toți pașii. Sunt niște intuiții, dar nu vreau să le planific prea detaliat, pentru că atunci nu ar mai fi interesant să fac munca în sine.

Pentru Prietena mea Natalia ai ales un subiect care poate părea scandalos la prima vedere. 101 ways to kill your husband poate părea, de asemenea, un titlu scandalos pentru o carte. Cum alegi cât de mult din acest element de șoc vei include atunci când scrii?

Nu îmi doream să scriu o carte scandaloasă. Nu asta era ideea. Ideea de bază este întotdeauna faptul că am o problemă care mă deranjează cu adevărat și pe care vreau să o rezolv, să o confrunt. Dar, de exemplu, în cazul cărții Prietena mea Natalia, modul în care vorbește protagonista este uneori foarte grafic și poate cam scandalos. Dar apoi apare întrebarea adresată cititorului. De ce face ea acest lucru? Și aceasta este o întrebare pe care i-a pus-o Nataliei și terapeutul. Întotdeauna există o poveste în spatele comportamentelor. Și, când există o poveste, există întotdeauna ceva mai profund.

Sunt sigură că Natalia vrea să își șocheze terapeutul și să obțină reacții de la el. Asta construiește relația de contra-putere. Când terapeutul conduce discuția și apoi Natalia face ceva neașteptat, lucrurile se schimbă și intriga mer­ge mai departe. Așadar, aceste lu-­

cruri provocatoare fac parte din intriga poveștii. Cred că Natalia este o forță rebelă și mă văd pe mine ca pe o forță feminină care luptă împotriva interpretării pe care încearcă să o dea terapeutul.

Deci Natalia vrea să obțină o reac­ție de la terapeutul ei. Și tu vrei același lucru de la cititorii tăi?

Vreau doar ca cititorul să continue să citească și să își pună niște întrebări. Bineînțeles, nu vreau să scriu cărți plictisitoare. Dar nu caut căi ieftine de a provoca, pentru că vreau ca totul să aibă locul său și un motiv să fie acolo, în carte. Așa că scriu destul de încet, petrec mult timp dezvoltând povestea și pentru a face ca limbajul să funcționeze. Aceasta este cea mai importantă parte. Limbajul mă fascinează enorm. Cărțile nu sunt întotdea­una foarte ușor de citit, ele mănâncă și din timpul cititorului.

Galerie foto