Partidele dominante ale României, așa-zise dușmance de moarte, PSD și PNL, guvernează de mai bine de un an de zile fără stresul vreunei moțiuni de cenzură, a vreunei alte puteri din stat care să li se opună pentru a asigura un minim check and balance, fără proteste (de orice amploare), fără o Justiție activă în a mai deranja marii corupți. Și guvernează cu una dintre cele mai slabe garnituri politice din istorie, în condițiile în care guvernarea Dăncilă setase cerințele minimale destul de jos.
Și, totuși, cum am ajuns aici, în ciuda protestelor generate de OUG 13, a unui referendum pe teme de Justiție, a unei societăți civile care părea tot mai coagulată în apărarea statului de drept, precum și a unor răsunătoare dosare de corupție instrumentate de DNA în anii săi de glorie, majoritatea soldate cu condamnări la fel de spectaculoase? Românii au părut, în cea mai mare parte, hotărâți în a susține un parcurs democratic al țării și și-au sacrificat mult timp în a se organiza în anii de dinaintea pandemiei. Vremurile însă, vedem clar, s-au cam dus, pentru că și prioritățile s-au inversat.
Pasul 1 spre iliberalism a fost consacrat chiar de la constituirea „alianței contra firii“ dintre PSD și PNL, forțele politice clasice de stânga/ dreapta rămase pe scena națională, care se cam cafteau pentru primari sau președinți de consilii județene. Președintele Klaus Iohannis, sub scuza războiului de la granițe, sătul să își tot strice dispoziția matinală și după-amiezile prin ședințe de taină cauzate de crize politice, și-a văzut visul cu ochii de a-l pune la Palatul Victoria pe fostul șef al Statului Major al Armatei Române, generalul cu stele (cam plagiate) Nicolae Ciucă. Adică pe unul care știe să zică „să trăiți!“ fără să mai pună și întrebări suplimentar sau, Doamne ferește, să emită vreo pretenție de decizie sau judecată proprie. La schimb, a dat rivalilor de la PSD tot ce le-a putut dori suflețelul, dar în primul rând resursele generoase ale guvernării din care să își îndestuleze camarilele locale. Și tot la schimb a mai reușit performanța să îngroape și PNL sub o conducere de paie, dispusă să renunțe la orice pretenții reformiste. Oricine a îndrăznit să comenteze s-a ales cu o execuție pe cinste.
Constituirea acestei mega-alianțe a avut darul de a trimite în opoziție fostul partener de guvernare al PNL, anume USR, care astăzi aproape că nu se mai vede deloc de după mamutul parlamentar constituit de stânga/ dreapta-mprejur, trăiț’! Ca operațiunea să aibă și mai mult succes, prin campanii destul de abile, USR a fost alăturat în discursul public al actualei puteri cu formațiunea AUR. Adică a indivizilor cu apucături și urlete. Deci vag spre deloc frecventabili. Momentan le-a reușit.
Măcar Dragnea în 2016 reușise să câștige în mod democratic puterea, obținând un scor istoric pentru PSD, fapt care l-a pus în situația de a guverna singur. Astăzi avem o coaliție formată din două partide care și-au luat voturile în 2020 înfierându-se și promițând fiecare că va lupta din toate puterile împotriva celeilalte. În afară de „să fie liniște“, actuala putere nu are nici un proiect de țară, nici un program de guvernare real, dar mai ales nu are nici un gând de reformă. Deviza sub care lucrează este „noroc de război după pandemie, că mai putem ține țara în loc un pic pentru interesele noastre “.
Pasul 2: acapararea tuturor instituțiilor statului, începând cu cele de forță și terminând cu Justiția. Nimeni nu mai mișcă astăzi în front, nimeni nu mai cenzurează puterea. Parlamentul a devenit și el o biată anexă gospodărească a executivului, care trimite pe bandă rulantă ordonanțe de urgență spre a fi adoptate fără cârteli. CNA dă amenzi pentru televiziunile care îndrăznesc să discute despre plagiatul lui Lucian Bode, adică acelora care mai încearcă să prezinte opiniei publice și altceva decât osanale la adresa mândrei ocârmuiri.
Justiția, punctul central al protestelor din timpul regimului Dragnea, odată cu emiterea OUG 13, a ajuns în pat cu puterea din cauză că aceasta a speculat foarte abil jocurile de putere din sânul Consiliului Superior al Magistraturii. Parchetele au poate posibilitățile legale de a ancheta, numai că, în condițiile unei lipse acute de procurori sau mijloace materiale, nu mai scot la iveală dosare de mare corupție. În completare, nici judecătorii nu mai sunt la fel de determinați în a aplica pedepsele cuvenite demnitarilor, după ce și-au văzut carierele sau pe cele ale colegilor distruse de Secția Specială (care încă există, nu a fost desființată, ci doar puțin reorganizată) sau de acțiune Inspecției Judiciare. Noile legi ale Justiției, la fel de toxice ca cele de pe vremea lui Iordache, Șerban Nicolae și Dragnea, au primit însă, surpriză!, girul Consiliului Superior al Magistraturii și al Curții Constituționale, lucru destul de greu de contestat de Comisia Europeană sau chiar de Comisia de la Veneția. Cu alte cuvinte, Justiția însăși s-a împrietenit cu o altă putere în stat în schimbul unor garanții de putere sau materiale (celebrele pensii speciale ale magistraților și nu numai). S-a dovedit că oamenii au ieșit în stradă ca să pactizeze cu o Justiție care, în părțile sale esențiale, cu precădere la vârful CSM, nu a avut nici o problemă atunci când s-au schimbat vremurile să facă pactul cu Diavolul, peste capul românilor de rând.
Pasul 3: castrarea presei. Astăzi au mai rămas, răzleț, câteva instituții de presă (majoritatea mici și care trăiesc de pe urma donațiilor cititorilor) care îndrăznesc să mai scrie despre derapajele puterii. Toate marile instituții media de la noi sunt într-un silenzio stampa total, bine garnisit cu zecile de milioane de euro plătite în mod direct de către partide din subvenția primită de la Autoritatea Electorală Permanentă. Banii publici, banii românilor, sunt folosiți cu dibăcie pentru a-i priva de serviciile câinelui de pază al democrației, presa. Este motivul pentru care impactul unor dezvăluiri despre afaceri de corupție sau plagiatele dovedite ale premierului și ale ministrului Lucian Bode nu mai stârnesc aceeași emoție ca altădată. Dragnea se răscolește probabil în cavoul său politic când vede că unii care treceau pe la sediul PSD în vremea lui drept șoferi, precum Marcel Ciolacu, au perfecționat metodele vechi și au inovat împotriva democrației mai bine decât s-a dat el de ceasul morții. Problema lui Dragnea a fost, se vede acum, că s-a luptat prea mult să-și salveze propria piele, punctual, atacând articole din Codul Penal, în loc să fi încercat să se salveze atacând întreaga țară, la temelia democrației.
Și, în fine, ultimul pas spre iliberalism îl constituie aproape totala nepăsare a populației. Uneori bănuiesc, fără să am nici o dovadă, că AUR e o născocire tot a găștii care a unit destinele PSD și PNL la guvernare. În loc să se discute teme dureroase ale societății, prin AUR s-a dat glas și s-au canalizat toate conspirațiile tembele. Atunci când larma generală nu este despre cât de pregătiți suntem pentru un cutremur major în România, ci despre faptul că seismele din Turcia și Siria au fost cauzate de oculta mondială, avem de-a face cu o halucinație colectivă, iar opiul îl reprezintă rețelele sociale. Toate teoriile abracadabrante au fost reunite sub flamură de AUR și Șoșoacă și riscă să ne înghită cu totul. Pe toți.
Atacul la democrația din România s-a dat și e pe cale să reușească pe termen lung din cauză că oamenii pur și simplu sunt preocupați de cu totul altceva decât de politică și idealurile care i-au mânat în luptă înainte de pandemie, maximul eveniment traumatic al generației noastre. Scopul imediat a devenit infinit mai important decât orice discuție teoretică. După ridicarea restricțiilor, românii nu și-au mai canalizat furia spre politicieni și nici resursele de timp să îi urmărească, ci au fost furioși să-și recapete propria viață, cu tot ce știau ei că trebuie ea să conțină înainte de primăvara anului 2020.
Iată, cam așa se construiește un regim iliberal. Varianta românească.