Beatris Serediuc a publicat, de-a lungul timpului, în mai multe reviste literare și antologii, având în palmares un prim roman în 2013 și un volum de poezii în 2022. În același an îi apare, la Editura Polirom, cel de-al doilea roman, Donnatela, un tur de forță remarcabil, la zece ani distanță de la debutul său în proză.
Donnatela e portretul anilor de tranziție prin excelență. E perioada primilor ani care au urmat căderii regimului comunist, iar Beatris Serediuc a reușit o perspectivă remarcabilă: tranziția prin ochii unei adolescente dintr-o familie disfuncțională, așa cum erau mult prea multe familii acum mai bine de treizeci de ani. Mai mult de atât, familiile se găseau în fața unei realități pe care nu știau cum să o gestioneze: un șomaj în creștere accelerată, o libertate pe care nu o recunoșteau deși o doriseră, un mod de viață în care descopereau că trebuie să învețe să se descurce cu totul și cu totul altfel. Nivelul de trai scăzut al celor mai multe familii devenea un obstacol în calea fericirii.
În vis, scurte zburătăciri ale sufletului o fac să-și dea seama că ar putea exista ceva mai presus de realitatea imediată, de crunta izbire cu familia în care trebuie să suporte ieșirile unui tată alcoolic și violent, ale unei mame care nu reușește să își asume responsabilitățile creșterii copiilor, un frate care, inevitabil, în acest context, devine definiția golanului bătăuș din cartier. În viața de zi cu zi, orice alte visuri sunt hilare, pentru că nu se împlinesc. Pentru că orice ieșire din peisaj (excursia la Viena plătită de patroana Florentina, figura tipică a celor care au reușit în tranziție să facă bani vânzând marfa strălucitoare și contrafăcută la care nu aveai acces în comunism, plecarea la mare timp de zece zile, publicarea primelor poezii în ziar după participarea la cenaclul literar) reprezenta o surpriză, o veritabilă uluire în fața sorții serbede, nedrepte și dificile pe care o avea de înfruntat în restul timpului.
Calmul imperfect al unei copilării furate
Donnatela e copilul care se maturizează forțat, copilul care învață să aibă grijă de el singur, căutând constant o busolă interioară pentru care e prea devreme ca acul să indice un punct fix. I se pun în cârcă responsabilități prea mari: pe lângă munca de la magazin, trebuie să aibă grijă de copii mult mai mici, Florinel și, mai târziu, noua sa surioară, Rafaela. Școala îi scapă printre degete, dar face eforturi și ajunge să ia premiul întâi. E o realitate în care observă, cu și mai mult dezgust, tristul adevăr al relației cu părinții: „Ei nu știau cum să se descurce cu un copil premiant, eu nu știam ce faci după ce-ți insulți părinții“. Va învăța să decupeze timp, să revendice dreptul la învățătură, dar tot ceea ce i se cere va fi prea mult. În perioada de preadolescență, de-a lungul celor mai fragili ani de formare, emoțiile se destramă printre aburi de alcool, mult prea mult fum de țigară și scandaluri continue. Dacă nu sunt părinții, atunci sunt apropiații lor, iar orice nouă problemă se dezbate în jurul unei noi sticle de lichior Angelli.
În „agenda muncitorească de scris poezii“, ascunsă în carcasa unui televizor vechi sau în balcon, Donnatela caută liniștea artificială, surogatul normalității, calmul imperfect al unei copilării furate. În acele ascunzători visează cu ochii deschiși: „Un loc în care să mă pot retrage să citesc și un birou la care să îmi fac lecțiile și să scriu într-o agendă nouă. O casă în care, bucătăria, cu fumul ei de țigară, mirosul de ceapă prăjită și ciondănelile alor mei ar fi departe și nu m-ar mai deranja în fiecare noapte“. Când tot ceea ce era inocent se va ciocni de murdarul cartierului de periferie, revolta Donnatelei va însemna o renunțare la ea însăși, un abandon în fața neputinței frapante de a te elibera de mediul în care ai crescut, în fața dovezilor care îți arată că ești singur pe lume. La polul opus, poeziile rămân un nucleu al posibilității, al unei noi vieți departe de tot ceea ce nu se potrivea peisajului său interior: „Faptul că existau poezii fără rime în lume însemna pentru mine că viața nu era toată strânsă-n cartier, că era mai mult dincolo de carcasa televizorului și camerele îmbâcsite cu fum, că lumea se întindea largă dincolo de toate astea și putea fi descoperită și cu alți ochi decât privirea îngustă cu care evaluam toate astea“. Astfel, „poeziile fără rimă“ erau dovada că existau și alți oameni „imuni la discursurile unchilor șui, la bețivănelile taților sau inepțiile bisericești ale mamelor“, că undeva exista o lume diferită în care Donnatela s-ar fi putut regăsi. O lume în care tranziția se încheiase, fumul dispăruse și violența nu își făcea niciodată simțită prezența.
Un ochi atotcuprinzător al dinamicii familiilor postdecembriste
Atentă la toate celelalte prezențe feminine, Donnatela își va reconstrui și recompune o identitate care să supraviețuiască, să se adapteze, să facă față mediului dur în care trebuie să își trăiască adolescența. Scriitoarea Beatris Serediuc se dovedește de o meticulozitate remarcabilă în felul în care surprinde nu esența, ci întreaga mișcare și suflare a cartierelor de după revoluție, a spiritului care anima noii îmbogățiți și a iluziilor de tip Caritas.
Protagonista, „singura fraieră care spunea adevărul“, e o Donnatelă înduioșătoare, mai întâi copilă, apoi o adolescentă care se războiește cu tot ceea ce devine insuportabil, cu ceea ce n-ar fi trebuit să aibă de înfruntat vreodată: „Pe-atunci tristețea era încă vindecabilă prin simpla idee că urmează ceva în viață, ceva măreț. Tristețea nu te poate ofili iremediabil, pentru că nu ești încă acolo, în mijlocul vieții“. Devenirea sa ar putea continua într-un alt roman care să ne-o redea la timpul prezent pentru că Donnatela, întocmai ca marile personaje din romanele care trec testul timpului, rămâne aproape de cititor, îl cucerește prin inocență, prin furie, prin candoare și revoltă, prin toate emoțiile pe care le resimte în anii adolescenței. Mâna sigură a autoarei nu a ratat nimic, aducând autenticitatea și veridicul într-un plan în care nu avem nimic de reproșat.
În „minunata lume nouă“, neadevărul continuă să fie uleiul care unge fiecare rulment în parte, liantul care face ca vechile relații să nu se destrame, așa cum va afla și Donnatela în cele din urmă. În universul adesea marcat de figuri feminine care făceau jocurile și manevrau totul, „masculii“ fiind fie „bețivani“, „blegi“ sau „cea mai mare pagubă la casa omului“, se rostogolește, spre final, crudul adevăr: „Eram atât de apucați de cap cu libertatea noastră nou găsită, că nimănui nu i-a păsat de reguli pentru minori sau de restricții la alcool pentru multă vreme. Eram o nație de bolnavi psihic“. Cu umor, cu ironie, cu o amărăciune omniprezentă, vocea Donnatelei se ridică, în cele din urmă, așa cum își dorea, mai presus de toți ceilalți.
Nu există urmă de îndoială și trebuie semnalat faptul că Beatris Serediuc a scris un roman care, din multe puncte de vedere, lipsea din peisajul autohton al literaturii despre anii de tranziție ai societății românești. Cu ușoare tușe feministe, cu un simț ascuțit al psihologiei emoțiilor, cu un ochi atotcuprinzător al dinamicii familiilor postdecembriste, Donnatela este un roman care merită toată atenția cititorilor.
Beatris Serediuc, Donnatela, colecția „Ego. Proză“, Polirom, 2022