„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor de Cristina Chira, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
– Fragment –
Peștișorul rătăcitor
Peștele a rămas în camera lui Akello, care a propus să-l botezăm Mowgli. Așa cum era de așteptat, Mowgli nu făcea mare lucru: se învârtea în cerc sau stătea pe loc, mișcând din aripioare și deschizând și închizând gura, dar Akello îmi trimitea poze cu el însoțite de mesaje ca „Mowgli întreabă de tine“, „Mowgli s-a întors de la plimbare și ți-a adus un cadou“, „Mowgli a terminat melodia și te cheamă s-o asculți“. Când mă duceam la el, stăteam amândoi și ne uitam la acvariu. „Crezi că e OK?“ „Cred că e traumatizat“, zicea Akello, „doar și-a văzut fratele murind“. „Poate nu erau frați“, încercam eu, „poate erau doar cunoștințe“. „Tot trebuie să fie traumatizant să nu te vrea nimeni.“ Ca să umplem golul în care-și ducea zilele, i-am cumpărat lui Mowgli un set nou de pietricele (n-am găsit decât roz) și i-am pus în acvariu o jucărie de la un ou Kinder și un melc adus de mine din Vama Veche.
După nici două săptămâni, a trebuit să-l relocăm pe Mowgli. Anul universitar se terminase, căminul urma să se închidă peste vară, eu îmi închiriasem o cameră într-o casă, iar Akello urma să se întoarcă în Uganda. Masterul lui se încheiase și viza de student expira la finalul lunii. Guvernul britanic, prin intermediul e-mailu-rilor trimise de facultate, avusese grijă săi amintească în fiecare săptămână consecințele încălcării termenilor vizei lui de student: închisoarea și deportarea. Lucrurile aveau o seriozitate pe care îmi erau greu s-o cuprind când ne întâlneam serile să povestim cum a fost la cursuri sau când ne plimbam de mână prin Londra: eram amândoi la fel de străini, copii ai culturii britanice prin muzică, filme și educație (Akello poate mai mult ca mine, din moment ce Uganda fusese colonie britanică), aveam aceleași valori, aceleași visuri, aceleași probleme, numai că eu aveam voie să rămân în UK și el nu.
Nu știam ce-o să facem, așa cum nu știuserăm nici la început. Câteva luni am fost doar prieteni: îl sunam să mă plâng de profesori, mă suna când era în pană de inspirație, făceam lungi plimbări prin parcuri povestind despre viețile noastre dinainte de Londra – cum lucrasem în baruri după terminarea arhitecturii, în timp ce aplicam pe ascuns la mastere de scriere creativă, cum se lăsase de politehnică și le vânduse suc de fructe corporatiștilor din Kampala ca să facă rost de bani pentru primul lui pian electric. Sfârșeam ziua în camera lui (încălzită mereu la temperaturi tropicale), ascultând ce-a mai compus el și ce-am mai scris eu. Era prima persoană cu care voiam să vorbesc dimineața și ultima căreia îmi venea să-i zic noapte bună. Puteam să petrecem ore întregi împreună, fără să facem ceva deosebit și fără să ne plictisim. Apoi am început să-i văd fața zâmbitoare când închideam ochii, să-mi răsune în urechi râsul lui cald, liniștitor, să-mi pierd șirul gândurilor când îi întâlneam privirea, să-mi vină să-l ating, să-i caut mirosul, să mă întreb cum sărută. Dar ce sens avea dacă el urma să se întoarcă în Uganda? Apoi, într-o noapte, fumam așezați unul lângă altul pe un zid, când Akello și-a pus, ca din greșeală, mâna peste mâna mea pe marginea zidului, iar eu nu mi-am retras-o și nici el. După asta, restul a fost simplu. Am convenit că nici unul dintre noi nu știa ce o sa fie, dar că trebuia să trăim în prezent.
Pe Mowgli l-a adus cu ultima tranșă de bagaje. Își eliberase camera de cămin și-și adusese la mine valizele cu care urma să plece la aeroport, împreună cu câteva lucruri pe care le agonisise în timpul anului și pe care mi le lăsa mie: căni, cratițe, o pătură, niște cărți. Se strânseseră la mine să-și ia la revedere prietenii noștri comuni, Maeve, moașa din Manchester, Fariz, chitaristul din Egipt, Luis, ilustratorul de benzi desenate din Mexic, și Joseph, scriitorul din Africa de Sud, și îl așteptam cu toții pe Akello. A sosit cu întârziere și cu tricoul alb pătat de sânge. Pusese niște cărți și bolul de sticlă într-o pungă care se rupsese pe drum, acvariul căzuse și se ciobise la gură, iar Akello reușise să se taie la mână. L-am bandajat, rana era superficială, iar Mowgli era bine, într-un container de plastic în ghiozdanul lui. Am pus acvariul proaspăt ciobit pe birou, cu pietricelele, jucăria Kinder și scoica, și i-am dat drumul lui Mowgli în noua lui casă. Noi, restul, ne-am așezat care pe unde în mica mea cameră, pe pat, pe marginea ferestrei, pe jos, am fumat și ne-am adus aminte fazele amuzante trăite împreună ca și când era o ocazie fericită și știam când aveam să ne mai revedem. Fariz, Luis și Joseph plecau și ei la finalul lunii. Akello zâmbea când era de zâmbit și râdea odată cu ceilalți, dar era tăcut și absent și mâzgălea cu un marker cutiuța rotundă și portocalie de la oul Kinder în care-mi țineam eu iarba. A doua zi, am găsit-o pe birou, acoperită cu liniuțe care formau un labirint, iar în centrul lui era scris „I ❤ you“.
CARTEA
În cartea ei de debut, Cristina Chira depune mărturie că la început nu a fost cuvântul, ci energia, acea capacitate a oamenilor de a acționa. Ca un cântec-manifest al feminității al cărui refren e tocmai această energie, volumul de față își desfășoară forța narativă de la prima până la ultima frază, survolând ingenios viețile unor personaje de o vivacitate molipsitoare.
„De ce, Cristina Chira? De ce… Numai nenea Anghelache, al lui Caragiale, ar putea să spună de ce, în volumul de față, fetele (și băieții) care pornesc la drum cu toate pânzele și speranțele sus dau greș. În mai fiecare text, scris cu o precizie a descrierii și a amănuntelor remarcabilă, există un hop, ultimul, o enigmă, decisivă pentru fericirea eroilor. Ce se întâmplă acolo? îți vine să întrebi. De ce nu pot ajunge cu nici un chip la liman? De ce? Dar Cristina Chira, cuminte, nu vrea să răspunză.“ (Florin Iaru)
AUTOR
CRISTINA CHIRA (n. 1987, București) a urmat cursurile Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, specializându-se în patrimoniu construit. A fondat Asociația Arché și a coordonat proiectul Monumente Uitate, care a urmărit inventarierea și cercetarea vechilor reședințe nobiliare din România, din mediul rural. În 2015 a absolvit un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London, iar în 2019 a urmat un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat în „Revista de povestiri“, „Echinox“, „iocan“, „Timpul“, antologia Kiwi (2022) și urmează să-i apară o proză în Kiwi (2023). În prezent, lucrează în proiecte care încearcă să îmbine patrimoniul cu poveștile. Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor este volumul ei de debut.