Anul trecut, în noiembrie, s-a serbat în Egipt și peste tot în lume centenarul descoperirii mormântului faraonului Tutankhamon, ale cărui „prime trepte“ au fost găsite de egiptologul Howard Carter în 1922. Însă abia câteva săptămâni mai târziu, pe 16 februarie 1923, exact acum 100 de ani, Carter și tovarășii săi intrau în camera funerară a faraonului, dezvăluind lumii întregi inestimabilele comori ascunse acolo de milenii.
A urmat o adevărată furtună mediatică care a zguduit nu numai lumea arheologiei, ci a avut un puternic impact cultura, un seism ale cărui replici sunt simțite și astăzi din plin.
„Există un singur subiect, singurul care îi antrenează pe oameni“, scria în februarie 1923 corespondentul „New York Times“ la Luxor. „Toți aud pomenit peste tot doar numele lui Tut-Ankh-Amon. Este strigat pe străzi, șoptit în hoteluri, în vreme ce magazinele locale fac reclamă la artă tutankhamonică, pălării, curiozități, fotografii, probabil că mâine se vor găsi și antichități tutankhamonice veritabile“.
La nici câteva luni după ce Carter și sponsorul său, lordul Carnarvon, admirau pentru prima oară sarcofagul lui Tutankhamon, „ziarele americane deja relatau despre influența exercitată de descoperirile egiptene asupra modei de pe Fifth Avenue, dar și despre nou apărutul negoț cu artefacte egiptene false“, scrie arheologul Frank L. Holt într-un articol publicat de revista „Archaeology“. Au fost primele simptome ale unei frenezii pop culturale care nu s-a stins nici azi.
Egiptomania nu era ceva nou, spune Frank L. Holt, care amintește că vechea țară a faraonilor îi fascinase în egală măsură și pe vechii greci, și pe romani apoi, iar mai târziu trezise un nou interes în urma expediției napoleoniene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dar „Tut-mania“, ca „subgen al egiptomaniei“, cum spune arheologul Bob Brier, atinsese un alt nivel.
Primele efecte ale acestui interes s-au văzut în modă, de la ținutele și accesoriile mondenelor zilei la produse cosmetice și bijuterii realizate inclusiv de cele mai mari case, precum Cartier. La fel, relatează „National Geographic“, descoperirea lui Howard Carter a inspirat puternic scriitori și artiști, deseori în moduri ieșite din comun. De exemplu, magicianul Jospeh Carter, al cărui nume de scenă era Carter cel Mare, promitea spectatorilor să „dezvăluie secretele Sfinxului și minunilor din mormântul regelui Tut“. Au urmat cărți, cântece la modă, mărci de țigări, industria marketingului a fost prima care a profitat din plin de această manie. Vechii faraoni au început să inspire din nou arhitecții și decoratorii de locuințe, influența artei egiptene fiind simțită, notează „National Geographic“, mai ales în sectorul cinematografelor americane, o modă apărută odată cu inaugurarea faimosului Grauman’s Egyptian Theatre, pe Hollywood Boulevard, în Los Angeles. De fapt, celebrul cinematograf fusese inaugurat în 1922, înainte de descoperirea mormântului lui Tutankhamon, dar a profitat din plin de descoperirile lui Carter, inspirând arhitectura multor altor cinematografe și săli de spectacole din SUA.
Iar acest interes nu s-a stins odată cu perioada interbelică, regele Tutankhamon și fantasma vechiului Egipt găsește căi de a reveni mereu în actualitate. De exemplu, în anii ’50, o aventură a personajelor Blake și Mortimer în Marea Piramidă, așa cum a fost ea imaginată într-un celebru album de bandă desenată de către belgianul Edgar Jacobs, avea să se bucure de un uriaș succes și să inspire un număr foarte mare de puști să aleagă o viitoare carieră de arheologi.
O „Tutmanie 2.0“ a reapărut în 1972, când mumia faraonului și comorile lui au fost expuse la Londra, în cadrul unei expoziții cu încasări record și care apoi, vreme de nouă ani, a călătorit pe șase continente. Masca funerară a faraonului a devenit unul dintre cele mai cunoscute artefacte arheologice din lume, iar multe grupuri au adoptat-o ca simbol politic. În Egipt, imaginea lui Tutankhamon reprezintă independența și mândria națională, iar în timpul revoltelor din 2011, ea a apărut ca graffiti în Cairo.
Dar în 1923 ceea ce a alimentat din plin propagarea Tut-maniei, a fost senzaționala poveste a „blestemului faraonilor“ sau a „blestemului mumiei“. După cum se știe, această poveste a devenit cu adevărat o senzație media după ce lordul Carnarvon și alte câteva persoane au murit în condiții nu foarte bine explicate în perioada imediat următoare descoperirii mormântului lui Tutankhamon. Credința în existența unui blestem fusese reactivată de o scrisoare „plină de imaginație“ a popularei scriitoare Marie Corelli, în care autoarea cita dintr-o carte obscură care vorbea despre „o pedeapsă cumplită ce îi va lovi pe toți cei care vor pătrunde în mormânt“. Când, la două săptămâni după apariția scrisorii în paginile „New York World“, lordul Carnarvon murea în mod misterios, toată lumea a fost cuprinsă de frenezie, convinsă că există într-adevăr un blestem. Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes și pasionat de ocultism, a sugerat că moartea lordului se datorează unor forțe „elementale“, create de preoții lui Tutankhamon.
Se spune că, superstițios, Mussolini, care primise în dar o mumie egipteană, când a auzit ce s-a întâmplat, a poruncit imediat ca aceasta să fie scoasă din Palazzo Chigi.
De fapt, cum scrie „Washington Post“, credința într-un blestem al faraonilor exista de mai bine de o sută de ani înainte de descoperirea lui Carter, egiptologul Dominic Montserrat susținând că a descoperit prima referire la așa ceva în programul unui stripshow londonez din 1820. Literatura fantastică preluase imediat ideea, reînviind mumiile regale ale vechiului Egipt în cărți sau povestiri ce au apărut în deceniile următoare precum The Mummy: Or a Tale of the Twenty-Second Century (1927) de Jane C. Loudon, Lost in a Pyramid, or The Mummy’s Curse (1869) de Louisa May Alcott sau povestirile horror The Ring of Thoth (1890) și Lot No. 249 (1892) de Arthur Conan Doyle, această din ultimă povestire fiind cea care, practic, a imprimat imaginea mumiei reanimate în istoria literaturii horror. „Tut-mania“ din anii ’20 și fenomenul mediatic al „blestemului“ avea să inspire direct realizarea filmului The Mummy (1932), bazată oarecum pe povestirea The Ring of Thoth, un film de mare succes în epocă care avea să plaseze Mumia în panteonul celor mai populari monștri ai literaturii și filmului fantastic. Așa cum probabil știți, Mumia a fost ulterior protagonistul a numeroase continuări și a altor filme originale, ea fiind resuscitată periodic de către cineaști, cu mai mult sau mai puțin succes, alimentând, cu fiecare nouă încarnare, extraordinara fascinație pe care vechiul Egipt o exercită asupra lumii moderne.