"Caci si critica, intocmai ca un gnomen, are drept sa afirme ca, daca ea n-ar putea exista fara operele de arta la care se refera, nici ele n-ar ajunge fara ea la o entitate sau eficacitate desavirsita. Cultura inseamna intotdeauna dialog. Iar adevaratul dialog intre artist si public nu s-a putut niciodata fara interpret." Desi cuvintele de mai sus nu au legatura cu literatura in special, ci ii apartin unui mare critic de arta, Eugenio d'Ors, mi s-au parut nu numai potrivite, ci chiar dureros de exacte in a atinge esenta problemei redescoperite (nu create, nu iscate, nu inventate) in eseul publicat de criticul Paul Cernat in "Observator cultural" (Puncte din oficiu pentru literatura romana tinara). Textul lui d’Ors poate fi citit de catre doritori intr-un excelent volum publicat de Editura Meridiane in 1977, Profesiunea de critic de arta… Am ales acest text ca punct de pornire pentru a face un exercitiu pur ipotetic (oare?): am incercat sa-mi imaginez un demers echivalent cu cel al lui d’Ors, care a format, pe linga Muzeul Prado, un grup de tineri critici de arta, in prezenta operelor in sine. Oarecum paradoxal, nu-i asa, sa creezi o scoala tinara de critici in muzeu… Am incercat sa mi-l imaginez pe Nicolae Manolescu formind o scoala de tineri critici intr-un spatiu lugubru, inghetat, ce va fi adapostind corpusul textelor literare demne a fi analizate in amanuntime si utilizate ca meterial de disectie. Dar, oare, nu aceasta este, in fond, Facultatea de Litere?
Pentru Paul Cernat doar proza conteaza cu adevarat
Vom reveni insa la textul orsian, dupa ce trecem totusi prin pretextul actualei polemici ce inflameaza „viata literara” romaneasca. Paul Cernat reproseaza criticii literare indulgenta pe care a manifestat-o fata de ceea ce s-ar putea numi „literatura romana tinara”. Deocamdata insa, a abordat critic doar proza si, daca citesti cu atentie textul, ramii cu senzatia ca pentru Paul Cernat doar proza conteaza cu adevarat, daca nu chiar numai romanul. Cind spun ca reproseaza criticii literare, trebuie adaugat faptul ca se include in infama categorie, oferindu-se ca prim exemplu. Meritoriu si plin de demnitate, intr-adevar.
Numai ca, citind cele citeva pagini dense in care criticul Paul Cernat pune in fata prozei tinere oglinda stendhaliana, atit tonul, cit si anumite semne de alarma intilnite in pinza textului imi aduc aminte de o polemica oarecum asemanatoare, ce a avut loc acum… 80 de ani, adica imediat dupa ce Mihail Ralea publica al sau celebru De ce nu avem roman? Intereseaza aici, mai mult decit consideratiile sociologului stingist, raspunsul unui „creator profesionist de roman”, care-i da o replica la fel de celebra, in „Viata literara”. E vorba, bineinteles, despre Camil Petrescu, care avea, la vremea polemicii, cam 33 de ani si nu publicase in volum decit Versuri. Ideea. Ciclul mortii si Un luminis pentru Kicsikem… Adica poezie. In 1930 urma sa publice Ultima noapte…
Atacul-analiza al lui Ralea porneste de la Thibaudet (Cititorul de romane), Brunetiere si Bourget si ajunge la concluzia ca biata societate romaneasca, lipsita de toate cele ale Occidentului, in speta burghezie, si neavind ea nici macar cultura cititului, mai intii n-a beneficiat de Epopei, apoi n-a mai putut/simtit nevoia sa faca saltul intru roman: „N-am importat de la inceput roman, mai intii fiindca e un gen mult mai greu, un gen care presupune o anumita cultura dupa cum vom vedea indata si in al doilea rind, fiindca structura societatii noastre era de asa natura, incit se opunea la acest import”. Daca cititorii au uitat argumentele lui Ralea, de la punctul doi, le rezum eu aici: citeau femeile. De bonton era ca ele sa citeasca in franceza. Ergo, succes aveau productiile de import, in original. Foiletoanele mioritice le ceteau slujnicutele. Sa vedem replica lui Camil Petrescu, cel care, in 1935, urma sa scrie celebrul sau Noua structura si opera lui Marcel Proust. Numai ca atunci avea sa aiba doua romane la activ…
Fiti atenti: „Cu eroi care maninca trei saptamini cinci masline, care fumeaza doi ani o tigara, cu circiuma din tirgusorul de munte si gospodaria cu trei cotete a dascalului din Moldova nu se poate face roman si nici macar literatura. Literatura presupune fireste probleme de constiinta”. Nu vi se pare ca recunoasteti aici o descriere, bineinteles caricaturizata, a unui corpus literar ce ar include si La Medeleni, opera pe care criticul Paul Cernat o asaza ca model de maiestrie narativa pentru toti cei ce ar respinge-o ca monument al kitsch-ului?
Lista lui Paul Cernat – o ingramadeala absolut intimplatoare de Monstri Sacri
Nu cred ca e cazul sa facem acum si aici distinctia dintre virstele literaturii, virstele lecturii si virstele „modelelor literare”. Desigur, cunoastem cu totii teoria anxietatii influentei si o imbratisam, acceptam faptul ca Anna Karenina este o replica data lui Madame Bovary… Insa o replica data la distanta de 20 de ani este ceva, pe cind a te hrani din Anna Karenina la aproape un secol si jumatate nu ar putea da nastere decit unei replici parodice, luind in considerare si mediul social, stiintific si filosofic al epocii in care scriu „tinerii nostri prozatori”. Sint, in textul lui Paul Cernat, citeva rinduri deranjante. Doua sau trei dintre ele au in vedere modelele pe care „ucenicul prozator” ar trebui sa le ingurgiteze dimineata, la prinz si seara. Sa vedem: „Una e sa ai drept repere pe Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Cehov, Proust, Gide, Woolf, Papini, Faulkner, Marquez, Borges, Barth, alta e sa juri pe Burroughs, Palahniuk, Breaston Ellis, Pascal Bruckner sau Amelie Nothomb”. Dat fiind ca este vorba despre Paul Cernat, am pornit de la premisa fireasca si respectuoasa ca fiecare nume prezent in textul sau este de neinlocuit, ca aleatoriul e un dusman usor de evitat de catre un critic de asemenea anvergura. Totusi, nu pot sa nu spun, dupa ce am citit-o si recitit-o, ca lista lui Paul Cernat arata ca o ingramadeala/adunatura absolut intimplatoare de Monstri Sacri.
Ce nu inteleg eu este de ce sa-i punem in aceeasi galeata pe cei de pe prima lista, lista ce strabate practic doua secole si aproximativ cinci mari curente literare (nu ma leg de natiuni pentru ca mi se pare prea facil) si cum vine sa le opui cinci scriitori ce au in comun, in principal, faptul ca au fost (cel putin trei dintre ei) recuperati relativ recent pe piata traducerilor: Burroughs, care e „contemporan cu secolul XX” si care a influentat, intr-adevar, prea multi dintre scriitorii generatiei beat si nu numai, pentru a-l lasa pe afara, Palahniuk, categoric iesind (si) de sub mantaua primului, Bret (aici banuiesc ca Breaston e o greseala de tipar), copilul teribil al literaturii americane, atit de usor de azvirlit la gunoi si apoi de citat fara a-l citi, Bruckner (isterizatorul a cel putin doua generatii de romance satule de Sandra Brown) sau biata Amelie Nothomb, care nu cred ca a facut vreun fel de scoala in proza autohtona si nici nu cred ca are sanse sa produca asa ceva vreodata.
Apropo de scoala, in afara de Eliade, pe cine a mai impresionat si format Papini? Mi se pare ca autorul textului nu a facut altceva decit sa alcatuiasca doua liste bazate exclusiv pe preferintele/gustul personale. In plus, lista de „asa nu” e la fel de ilogica si innebunitor de lipsita de coerenta. Paul Cernat asaza in aceeasi grupa valorica niste autori dintre care doar trei au ceva cit de cit in comun. Iar referitor la prima lista, nu-mi explic absenta unor Joyce, Kafka, Musil etc.
Tinerii autori romani nu intentioneaza sa scrie capodopere
Alt punct demn de a fi amendat mi se pare acela in care Paul Cernat introduce tema „sentimentului de capodopera”. Sentiment pe care ti l-ar da Razboiul sfirsitului lumii (hai sa fim seriosi) sau Un veac de singuratate (OK!), romane ce dau nastere aceluiasi „sentiment de capodopera” pe care-l da autorului Paul Cernat lectura romanului Razboi si pace. Nu stiu de ce am ramas cu sentimentul – si nu de capodopera – ca am citit un text care amesteca foarte mult lucrurile si care reuseste, cu talent, de altfel, sa evite „contextul”.
N-am inteles daca John Barth, pus la Modele, ii da autorului acelasi feeling de capodopera precum Razboi si pace. Pentru ca, daca da – la asta adaugind si mentionarea Razboiului sfirsitului lumii ca Model –, deja avem o problema. De gust, chiar. John Barth s-ar rasuci in loc daca ar afla ca-l concureaza pe Tolstoi la capitolul sentiment de capodopera. Asta probabil pentru ca nu si-a abordat niciodata cartile ca pe „virtuale capodopere”. Ceva ce nu e menit a fi capodopera nu poate deveni una.
Cu literatura e altceva, o poti face fara sa vrei. Iar acum cred ca ajungem si la nodul dureros al textului: tinerii autori romani nu intentioneaza sa scrie capodopere. Nici cititorii lor nu asteapta capodopere, ci literatura. Nu Literatura… Ba chiar, unii dintre ei fac toate eforturile pentru a nu pica in mrejele capodoperei.
Cind ma refer la cititorii lor, o spun, si aici e meritul „tehnologic” al vremurilor, dupa ce am citit de-a lungul ultimilor ani tot felul de reactii pe care acestia le au pe bloguri. Iata ca, spre deosebire de Tolstoi, care publica Anna Karenina in foileton si nu cunostea decit parerile criticilor si ale unui numar foarte restrins de cititori, T.O. Bobe (de exemplu) stie ce vor cititorii lui, stie ce citesc acestia, isi poate crea orizontul de asteptare avind mai multe date ale problemei.
Asadar, revenind la inceputul interventiei mele, spunea d’Ors ca dialogul dintre artist si public nu poate avea loc fara interpret. Iata ca vremurile s-au schimbat, artistul si publicul sint in plin dialog, iar criticul pare pierdut in interpretare.
Va urma.