Zece ani fără o scenă adecvată este, pentru orice actor, o perioadă nefastă profesional. Poți activa în locuri de împrumut câteva sezoane, te adaptezi, îți amorsezi inventivitatea, dar inevitabil o perioadă atât de lungă devine o frână. Te scoate din formă, îți rupe ritmul evolutiv.
La nivelul carierei, un deceniu reprezintă cam o treime, adică un interval care te privează de anumite roluri din al căror orizont de eligibilitate ieși din cauza (ne)potrivirii ca vârstă. Timpul îți răpește personajele acelea pentru totdeauna, cu ele nu te mai întâlnești. Mulți actori au plecat exact din acest motiv. Au venit, în schimb, alții, trupa a reușit să rămână constantă în nucleul ei.
Să mai adăugăm în dificila ecuație și anii pandemici, de izolare în relația cu ceilalți. Configurarea contextului pentru actorii botoșăneni la care mă refer se complică și mai mult, iar rezistența lor și dorința de a performa merită admirate. Probează dedicarea. N-a fost ușor! Au fost nevoiți să arhiveze spectacole care nu s-au potrivit noilor spații improvizate, să renunțe la partituri în care au investit creativitate, luni de repetiții. Au jucat versiuni adaptate, în producții noi, fără dotări de sceno-tehnică adecvată, iar asta e deja restrictiv.
Valorifică potențialul feminin
Într-o asemenea situație se află echipa Teatrului „Mihai Eminescu“ din Botoșani. Sediul avea neîndoielnic nevoie de reparații, dar, cum se întâmplă în România, neclarități de proiect, vicii contractuale, întârzieri, nepăsare au împins lucrurile într-un punct ce părea fără ieșire. Acum se lucrează din nou la clădire. Dacă e să ne luăm după programarea de șantier, finalul anului ar readuce echipa la ea acasă.
Nu mai fusesem de câțiva ani la Botoșani, așa că m-am dus să văd două producții: Eroine după Ovidiu și Visul unei nopți…/ Noaptea unui vis… după William Shakespeare.
Eroine a fost realizat de Andrei Măjeri ca regizor angajat, prima lui mizanscenă aici. E un câștig că au convins să li se alăture acest artist inteligent, inovator, sunt convinsă că urmează proiecte frumoase. Rostul unui regizor cu contract mai îndelungat e să coaguleze energiile creative, să redea artiștilor încrederea în forțele proprii, să o pună în valoare. Măjeri asta face. A avut o idee grozavă să valorifice potențialul feminin – e de notorietate nedreptatea pe care dramaturgia clasică le-o face actrițelor în privința partiturilor scenice –, meșterind un scenariu după scrisori de Ovidiu (traducerea, scenografia, ilustrația muzicală sunt toate ale lui). O pleiadă de personaje mitice își povestesc comprimat viețile.
A teatraliza intimitatea epistolară e o provocare, iar regizorul a intuit oportunitatea de a reuni componenta feminină a trupei botoșănene. Scenariul evidențiază în solouri și secvențe corale interprete de diverse generații și tipologii. Mici plombe parodice și momente muzicale actuale leagă monoloagele Ariadnei (Lorena Luchian – invitată), Penelopa (Crenola Muncaciu), Fedra (Daniela Bucătaru), Deianira (Lenuș Moraru), Hipsipila (Lidia Uja, recurgând la limbajul semnelor), Medeea (Silvia Luca), Enone (Irina Mititelu), Elena (Gina Pătrașcu Zamfirache), oferindu-le șansa de a proba arsenalul de meserie. Măjeri revine la forța cuvântului teatral, într-un minimalism scenic în care vocalitatea, expresivitatea facială, corporalitatea, tipul de declamare citează anticul, tonul lui grav, dar rămân în contemporan prin contrapunct autoironic. Toate sunt într-o barcă de salvare, costumate actual, cu scurte comentarii intertextuale.
Alianța emoțională cu publicul funcționează și în Visul unei nopți…/ Noaptea unui vis… Alexandru Vasilachi s-a jucat imaginativ cu textul shakespearian, dezvoltând scenic visul Hippolyta într-un paralelism construit prin așezarea realității și a oniricului în planuri delimitate clar, pe scene separate.
Forțe proaspete exterioare
Visul unei nopți se joacă la Cinema Unirea, Noaptea unui vis, la Casa Tineretului, conexiunea fiind făcută prin live streaming. O mostră de înțelegere a noului liveness spre care pandemia ne-a orientat de nevoie și care, iată, rămâne formă de stil. Spectatorii sunt încurajați să își cumpere bilete o dată la Visul, a doua oară la Noaptea, pentru o experiență spectatorială completă.
Ineditul ideii este susținut nu doar vizual, ci și muzical (Micha Mendel), coregrafic (Viorica Bucun), scenografic (Mihai Pastramagiu), actoricește (Răzvan Amitroaei, Lidia Uja, Anastasia Șoptică, Cezar Amitroaei, Vali Popa, Sorin Ciofu, Bogdan Muncaciu, Florin Aionițoaei, Petruț Butuman, Andrei Asiminicesei, Eliza Mateiuc, Sonohat, Luca Florin, Ana Teodoru, Alesia Zbughin, Monica Bîrsă, Bianca Mateiuc, Alexia Spinosu, Claudiu Ahergheligiță, Irina Mititelu, Gheorghe Frunză, Crenola Muncaciu, Dana Bucătaru, Gina Pătrașcu Zamfirache, Silvia Răileanu, Lenuș Moraru, Dragoș Radu, Rux Rădulescu, Elena Atodiresei, Sophia Mititelu, Cristian Alexuc, Marta Mateiciuc, Denisa Corneschi, Fatima Andreia Göz, Camelia Luntrariu, Narcis Acatrinei, Andrei Maicariu). Montarea respiră un aer tineresc, jucăuș, e foarte în spiritul vremurilor noastre la nivelul ideilor, al ritmului, al plasticii generale.
Regizorul a recurs și la forțe proaspete exterioare TMEB, aducând la rampă adolescenți din ansamblurile de teatru din școlile orașului. Există la Botoșani o pepinieră productivă de talente prin cluburi de gen din liceele de referință, iar acum Alexandru Vasilachi le-a dat șansa să evolueze alături de profesioniști. Includerea lor mai arată un element important, inserția instituției în viața comunității pentru care există. Spectacolul convinge prin logica articulării regizorale, modernitatea vizuală, noile sensuri evidențiate scenic inclusiv în secvențele trupei diletanților, jucată, cum altfel?, ca în teatrul popular. Spre deliciul evident al privitorilor.
Un gând scurt și despre public. Cald, cu reacții potrivite, demonstrând că de-abia așteaptă ca teatrul lor să revină pe scena proprie. După zece ani, ar fi timpul!