„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Trupul nostru muritor. O istorie universală a morții de Andrew Doig, traducere din limba engleză de Ruxandra Câmpeanu, în curs de apariție la Editura Polirom.
— Fragment —
Suntem cel mai periculos animal de pe planetă. Adeseori ne facem rău nouă înșine sau altora – ne ucidem unii pe alții, în mod legal în războaie și ilegal prin omucidere, provocăm accidente, facem abuz de stupefiante, mâncăm nesănătos sau chiar ne luăm singuri zilele. Toate acestea fac parte din condiția umană. Din moment ce suntem animale de pradă, nu există în lumea noastră o cauză de deces mai de căpătâi sau mai veche decât crima.
Cu zece mii de ani în urmă, niște nomazi și-au făcut provizoriu o tabără lângă o lagună din preajma lacului Turkana din Kenya. În această regiune fertilă trăiau elefanți, girafe și zebre. Era un loc adeseori vizitat de diverse grupuri de oameni. Dar a venit acolo și un grup de indivizi care nu urmăreau să vâneze animale de talie mare, ci oameni. Au pornit un atac asupra celor din tabără, luând zeci de vieți. Se pare că multe dintre cadavrele victimelor au fost lăsate pe loc, așa cum muriseră, fiind acoperite de mâlul și de apele lagunei și putrezind, până când n-au mai rămas din ele decât scheletele. Pe parcursul multor mii de ani, laguna a secat și s-a prefăcut în deșert. În cele din urmă, suprafața s-a erodat sub acțiunea vântului, scoțând oasele din nou la iveală.
În anul 2012, Pedro Ebeya, căutător de fosile profesionist, a descoperit în locul respectiv fragmente de oase umane. Pedro făcea parte din proiectul In-Africa, un program de cercetare de cinci ani care investiga originile speciei noastre, Homo sapiens, în Africa de Est. Echipa a găsit rămășițele a douăzeci și șapte de oameni, inclusiv douăsprezece schelete complete. Zece dintre acestea păstrau urmele unor răni produse de arme, ceea ce sugerează că muriseră de mâna altor oameni. Printre semne se numărau un vârf de săgeată încă înfipt într-un craniu, gâturi frânte și șapte traumatisme craniene produse de lovituri cu obiecte contondente. În două cazuri, oasele mâinilor erau și ele rupte, probabil fiindcă victima încercase să se apere. Cele două victime ale căror oase nu păstrează urme de răni e posibil să fi fost legate de mâini și lăsate să moară. Una dintre ele era o femeie tânără, însărcinată. Atacatorii au folosit arcuri cu săgeți, ciomege, topoare cu cozi de lemn și capete din pietre șlefuite – arme gândite pentru a fi folosite mai degrabă împotriva oamenilor decât la vânat. Varietatea de piatră din care erau cioplite capetele de topor nu se găsea în preajma lagunei, ceea ce pare să indice că atacatorii au venit de la mare distanță ca să ucidă. Prin datarea rămășițelor omenești, s-a stabilit că acest masacru este unul dintre cele mai vechi cazuri cunoscute de conflict între grupuri de oameni. […]
Grupurile de vânători-culegători nomazi numărau cel mult câteva sute de membri. Indivizii din aceste societăți se vedeau în fiecare zi și se cunoșteau foarte bine unul cu altul. Regulile sociale pentru impunerea bunelor purtări erau eficiente în grupuri atât de mici deoarece toți se cunoșteau între ei; dar puteau deveni insuficiente dacă grupul devenea prea mare. În 3.000 î.e.n., orașul sumerian Uruk era cel mai mare din lume, numărând în jur de 40.000 de locuitori. Pedepse de tipul admonestărilor publice și al ostracizării puteau funcționa într-o comunitate de o sută de oameni, dar nu aveau cum să fie eficiente într-un oraș de asemenea dimensiuni, fiindcă subiectul lor putea să treacă pur și simplu la un nou grup de prieteni și colegi din cadrul aceleiași comunități. Era nevoie de un sistem nou.
Una dintre cele mai remarcabile invenții ale noastre a fost scrisul, care a codificat limba în imagini pe care putem să le producem, să le păstrăm și să le împărtășim. Scrisul a fost inventat în mod independent de cel puțin trei ori – în Orientul Mijlociu, în China și în America Centrală. Cum s-a întâmplat și cu multe alte invenții, cel mai vechi sistem de scriere este cel din Orientul Mijlociu. Scrisul a fost inventat de contabili pentru a facilita schimburile comerciale și s-a extins apoi la inscripții, scrieri religioase, poeme, povești și consemnări ale faptelor regilor. Nu mult după aceea, au fost scrise primele coduri de legi. Cel mai vechi cod de legi despre care știm poartă numele regelui sumerian Ur-Nammu și datează cam din anul 2100 î.e.n. Un cod de legi mai elaborat este cel al regelui Hammurabi al Babilonului. A fost descoperit în 1901, săpat într-un bloc uriaș de piatră, cu scopul evident de a fi expus public. Era scris în numele lui Hammurabi în limba akkadiană, iar acum se află în Muzeul Luvru din Paris. În partea de sus este înfățișat regele primind legea de la zeul Shamash. Dedesubt este întregul cod de legi, gravat pe o lespede de 2,25 metri înălțime, în scrierea akkadiană. […] Toate legile lui Hammurabi sunt de forma: DACĂ săvârșești această faptă, ATUNCI vei fi pedepsit în felul următor. […]
Citind Codul lui Hammurabi, este uimitor cât de puțin ne-am schimbat. Chiar și acum, 4.000 de ani mai târziu, suntem în general de acord cu Hammurabi cu privire la genul de fapte care trebuie considerate infracțiuni. Excepția flagrantă este sclavia, care pe vremea lui Hammurabi era legală. Codurile acestea de legi au fost un mare pas înainte, în termeni de transparență și echitate, față de sistemele arbitrare de justiție utilizate anterior. Legile au fost săpate pe lespezi mari, rezistente, ca să fie expuse în locuri unde toată lumea le putea vedea și citi (presupunând că știau să citească). Consecințele pe care le avea orice comportament inadecvat erau astfel făcute limpezi pentru toată lumea, în scop preventiv. Zeii erau invocați în multe locuri, ca să dea mai multă greutate legilor. Cei aduși în fața legii erau considerați nevinovați până la proba contrară. Toată lumea din aceeași clasă socială primea aceeași pedeapsă pentru același tip de infracțiune. Anterior, un infractor bogat, influent sau capabil să intimideze putea să primească un tratament mai blând decât cineva care era antipatizat sau slab. După cum scrie la începutul codului de legi, scopul lui Hammurabi era „să aducă domnia legii în țară, să-i distrugă pe ticăloși și pe răufăcători; astfel încât cei puternici să nu le poată face rău celor slabi […] și să aducă lumină pe pământ, spre propășirea neamului omenesc“ – niște țeluri pe care și noi astăzi le considerăm nobile.
AUTORUL
Andrew Doig este profesor de biochimie la University of Manchester. A studiat științele naturii și chimia la Cambridge și biochimia la Stanford University Medical School. Cercetările sale vizează domenii precum biologia computațională, neuroștiințele, demența, dezvoltarea biologică și proteinele.