Nu-i nici un secret că România are mai puțini cititori de carte decât orice altă țară europeană și cel mai mic consum cultural pe cap de locuitor.
E doar un mic mister aici: de unde vine anomalia asta? – adică ce ne face atât de atipici, de diferiți, de români? Poate că de vină e ruralitatea noastră funciară: reflexele de consum cultural se creează în timp în cadre și contexte urbane, burgheze, în vreme ce la noi aproape toată populația urbană are înșirată în urmă, cu o pauză de cel mult două generații, o pleiadă de strămoși țărani care se trezeau cu noaptea în cap ca să plece la câmp, în căruță sau pe jos și cu sapa în spinare, strămoși pentru care lectura cărților ar fi fost o pierdere de vreme, poate plăcută (cine să știe?), dar nepermisă.
Sau poate că de vină e tranziția noastră continuă, din decembrie 1989 încoace: economică, socială și, inevitabil, educațională – un alt fel de a spune că „înainte“ se făcea școală mai bună, mai serioasă, și că de fapt în ultimii treizeci și ceva de ani am regresat cultural, pierzând tot ce am izbutit să recuperăm în deceniile de modernizare și urbanizare a României pre-, inter- și postbelice.
Sau poate că în realitate ne înscriem într-un trend general, global, în care lectura cărților – ca să nu mai vorbim de spectacolele de teatru și operă – pierde teren în fața divertismentului facil, aflat la un clic distanță. Și-atunci întârzierea noastră nu mai e o deficiență, iar excepția românească nu mai înseamnă retardare, ci anticipare protocronistă a unei tendințe inevitabile în evoluția civilizației umane: dacă lectura cărților, cu pagini și cuvinte tipărite, era oricum condamnată de cursul istoriei noastre, noi n-am făcut ceva decât să ardem lejer o etapă, ajungând la nelectură cu o economie de mijloace ce ne-a scutit de multe eforturi.
Căci, până la urmă, la ce folosește cititul? Cititul de plăcere, lectura unor texte literare, povestiri, romane – sau, uf, a unor versuri? Lectura unor manuale de instrucțiuni, a scrierilor de specialitate, a tratatelor științifice, da, aici mai poți vedea o utilitate, o finalitate – deși la ora asta există tutoriale video de câteva minute pentru orice, de la modul de împletire a nodurilor marinărești până la operațiile pe creier cu bisturie laser, tutoriale care te scutesc de sute de pagini plictisitoare care lungesc pelteaua până să ajungă, scârțiind, la esențial.
Acum, serios vorbind, lectura ca divertisment a pierdut teren zdravăn în ultimele decenii – și pierde în continuare – în favoarea altor forme de distracție, unde raportul dintre efort și entertainment este mult mai favorabil celui de-al doilea. Lectura ca plăcere estetică pură a atras dintotdeauna și peste tot în lume un număr constant, dar nu exagerat de mare de oameni, care presupun că formează și azi baza cititorilor de la noi. În schimb, lectura ca formă de educație și modelare intelectuală, culturală sau socială și-a redus atractivitatea – la noi, în România, poate mai mult ca în alte părți.
Explicația, simplă în esență, e totuși destul de complexă și ține, cred, de un parcurs istoric. Buna educație și, implicit, lectura (ca și mersul la teatru, operă etc.) conferă/ confereau un anumit prestigiu social, fiindcă se integrau într-un set de trăsături specifice ființei umane mai mult sau mai puțin spiritualizate. La nivelul societății în ansamblu, trăsăturile respective erau asociate inevitabil cu prestigiul social. La noi – iarăși, mai mult decât în alte părți – această conexiune s-a pierdut odată cu venirea comunismului, care, da, e în mare măsură vinovat de degradarea unei lumi pe cale de modernizare/ urbanizare/ civilizare. Ierarhiile sociale au fost răsturnate și răsturnate au rămas. Buna educație nu e o condiție a succesului și prestigiului social – deși nu mai e nici suspectă, cum a fost în anii 1950. La cele mai înalte și mai vizibile paliere ale ierarhiei noastre sociale, precaritatea culturală e regula. La noi nu se citește, ci se dau titluri și diplome de citit aprofundat, numite doctorate. Deci de ce ai citi, de vreme ce nu folosește, nu distrează, nu aduce prestigiu, așadar nu contează?
Faimosul și mult-citatul filosof elin Aristotel spunea, pare-se, în încercarea de a sublinia importanța educației, că un om educat se deosebește de cel needucat precum un viu de un mort. Se vede că s-a înșelat. Înțelepciunea populară are o contraparemie: decât cărturar ofticos, mai bine măgar sănătos. Și cine ar putea-o contrazice?