Mihaela Radulescu, oricite campanii sociale laudabile va fi lansat, a omis-o pe cea mai importanta dintre ele: una impotriva amatorismului din mass media. Veselia care defineste aceasta categorie de oameni senini, ce populeaza televiziunile, se manifesta atunci cind ratiunea inceteaza a mai da din coada; ea e asociata, de multe ori, cu hahaiala; o glumita trintita ca portiera peste degete insoteste, deseori, starea de bine universal din sufletele celor ce-o produc. Mare trebuie sa fi fost socul reprezentantilor lor din postul de nisa al Antenelor atunci cind cineva a protestat impotriva glumitelor livrate de ei.
Starea de hahalie e una aparte in aceste minunate subgrupuri profesionale. Indivizii ce le compun sint, intrucitva, victimele iluziilor optice. Asa cum un obiect aflat pe fundul unei galeti pline cu apa apare mai mare si mai apropiat de privitor decit este el de fapt, seninii reprezentanti ai superficialitatii au senzatia
ca nu trebuie sa te scufunzi in subiectul tratat ca sa-i afli toate dimensiunile si proprietatile; e suficienta, pentru dinsii, o privire superficiala, pe care, sint convins, ei o catalogheaza ca fiind „de ansamblu”.
Cam asta s-a petrecut in sus-amintitul caz: in loc sa dea doua-trei telefoane celor implicati in campanie si sa rascoleasca mai adinc pe Google, dumnealor s-au oprit la unul dintre primele rezultate ale cautarii. Ghinionul lor a fost ca pagina respectiva continea o parodie a campaniei, care nu avea cu aceea veritabia nici in clin, nici in mineca. Sau, poate, or fi primit un „offline” pe messenger de la vreun amic cufundat si el in hahalie, pe care l-au luat de bun?
Gafa produsa a incalcat nu numai citeva norme profesionale de minim bun simt – domnii si domnitele din discutie ar fi fost, in urma cu citeva sute de ani, straluciti reprezentanti ai lui „Crede si nu cerceta!” –, ci si unele care incearca sa tina un echilibru sanitar in audio-vizual. Mesajul vulgar al parodiei a fost afisat in miezul zilei, discutat indelung si, evident, hahait in permanenta. Din ce am inteles, Consiliul National al Audiovizualului a si dat, pe buna dreptate, cu barda in postul de televiziune.
Ma intreb daca intensa mediatizare a acestui scandal va avea consecinte in ceea ce priveste profesionalismul populatiei catodice. Tare mi-e frica de faptul ca, popor numeros, componentii acestor subgrupuri se vor „remarca” si cu alte ocazii. A! Emisiunea-nenorocire se numeste „Scoala vietii”. Frumos derapaj, din moment ce ar fi fost mai potrivit sa se cheme „Viata-n lipsa scolii”.