Dar chestia asta o pot vedea mult mai tirziu, cind nici nu mai cred ca versurile acelea au fost facute de mine… Uneori insa si poeziile iesite dintr-un foc se dovedesc a fi rezistente… Principalul, aici, e sa nu ma joc cu variante ce strica, altereaza jetul spontan… Esentialul e sa-ti dai seama la ce varianta trebuie sa te opresti. Fiindca, „in calduri”, ele vin cu zecile, care mai de care mai apetisanta…
Veronica D. Niculescu: O adevarata confesiune. Pare firesc ca lucrul muncit sa fie durabil. Cred ca versurile din „jetul spontan” ies bine tot fiindca firul a fost invatat, in timp, cam pe unde s-o ia. Nu se duce nici el chiar de capul lui. Marturisirea dvs. mi-a amintit de cea a unui muzician. Ian Anderson, solistul de la Jethro Tull, spunea asta-vara ca a crea inseamna a iti face o cafea dimineata si a te aseza la birou. Pur si simplu. Iar daca mai e si inspiratie atunci, tocmai atunci, asta vine ca un bonus. Inspiratia e „un fluture care iti zboara prin fata ochilor si tu intinzi mina si il prinzi, usor, atent sa nu ii strivesti aripile”. Nici eu nu prea cred in scrisul la inspiratie. Te asezi, sorbi din cafea si te gindesti, nu astepti sa vina gindul la tine, mergi tu dupa el…
E.B.: Chestia e, chiar daca o sa te dezamagesc, ca am avut momente, zile, uneori saptamini, de asa zisa „inspiratie”! Asta mi se intimpla mai cu seama la Dolhasca. Incepea uneori chiar mergind pe drum. Fara sa-mi dau seama intram intr-un soi de RITM, as indrazni sa-i spun „universal”, simteam la modul fizic cum ceva incepe sa se miste, da, mi se miscau degetele miinii drepte ca si cum as fi scris. Totul capata semnificatie, orice amanunt zarit, furat cu coada ochiului: roua, santurile, casele vechi, gardurile inverzite de muschi, lumina, MAI ALES LUMINA, LUMINA, LUMINA, pe care as fi putut-o atinge si decoji de pe stilpii de telegraf. Era un RITM urias, care venea dinafara, ma strabatea, ma integra, de abia acum, fericit, infinit fericit, la tot ce ma inconjura; pot spune ca aproape vedeam unda aceea ca un val mare ce ma suie pe creasta lui, ma coboara, iar ma suie… Fugeam acasa, la inceput ritmul era fara cuvinte, apoi absorbea orice cuvint auzit, citit, amintit, si il transforma in vers cu o viteza ce ma impiedeca sa transcriu, depasea repeziciunea miinii… Totul era sa rezist presiunii, sa scriu in goana… Atunci VEDEAM intreaga poezie cu spatii goale unde nu se potrivea inca un cuvint, chiar asa o si scriam, cu goluri albe in rinduri… La transcrieri, nenumarate transcrieri, cuvintul sosea… Am asteptat cite un epitet si luni intregi, eram sigur ca se va integra firesc in textul gata scris… Si mai era ceva, scriam mereu o poezie ca si cum ar fi fost ultima, fiecare imi da senzatia ca nu voi mai putea dupa aceea continua nimic de aceea cautam sa pun tot ce stiu intr-insa… De obicei, in pauzele dintre perioadele de scris, impresia dureroasa era ca m-am terminat definitv. La Dolhasca tineau cam trei luni. Uneori au tinut ani, cu nici un pic de speranta in posibilitatea de a continua… Asta de fiecare data ma speria si deprima cumplit…
V.D.N.: Am atins ceva… Si ati scris pledoaria pentru fluture, la ora la care abia de-ncepeau sa cinte mierlele…