Continuăm Jurnalul.
Duminică, 26 februarie
O notă de acum opt ani: „Acum, după ce am vizitat pe îndelete Mizilul, pot să afirm – în trena lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg, mai cunoscut drept Ilf, sau chiar a lui Evgheni Petrovici Kataev, mai cunoscut drept Petrov – că, la fel ca în cazul orașului Pișceslav: E greu de crezut în existența unui oraș ca Mizilul, dar el există, lucru de care nu se poate face abstracție“.
Încă o notă de acum opt ani: „Dăm să ajungem la Casa Memorială «Ion Minulescu», tocmai prin Cotroceni – stătea bine poetul acesta, avea o situație –, numai că e inventar la Casă și până marți nu se poate vizita. Vorbim cu o doamnă care ne dă pe o altă doamnă – Victorița –, să vorbim cu ea. Nimic. Nu se poate. Intransigență. E greu să reașezi o casă de poet, ce știm noi?, mai ales când a fost unul cu stare, care avea în proprietate picturi, sculpturi, fotografii inedite, tot felul. Haideți, doamnă, că, la bază, și eu tot poet sunt. Ciuciu! Rămâne pentru marți, atunci, ce să facem?, uite așa, așa, sărut mâna, doamna Victorița, la revedere“.
O notă de acum cinci ani: „Pilda zilei ne vine de la prietenul meu, Sorinel din Teleorman. Stabilit momentan la Bârlad. Și zice Sorinel: «De patru ori în fiecare zi, cu seriozitatea unui tren personal din spațiul rural elvețian, cobor în fugă trei etaje și mă strecor în spatele blocului din Bârlad, județul Vaslui, unde aștept trecerea iernii. O fac de dragul cățelei mele, Zeta, care își depune entuziast excrementele pe un pătrat de iarbă înnămolită, folosit ca parcare de posesorii de Ford Mondeo sau Volkswagen Passat și ca loc de întoarcere de căruțașii aflați în goana după fier vechi. Ce aveți în punga aia, mă interoghează contrariat un puști cu ochelari care trăgea dintr-o țigară lângă Evidența Populației, unde a fost amplasat, recent și inspirat, un coș de gunoi. Fecale, tati, răspund sigur pe mine. Ochelaristul mă fixează intens și face un gest întâlnit doar la câinii nedumeriți, își întoarce capul într-o parte, încercând să schimbe perspectiva și poate să înțeleagă ceva din cele ce se petrec: Dar… sunteți din străinătate?
Nu, tati. Sunt din Teleorman, îi zic eu. Sunteți primul pe care îl văd, revine el ambiguu. După această convorbire, tinerii care se adună acolo – uneori pentru un barbut pe câțiva lei la lumina telefoanelor inteligente, alteori întru poștirea unei țigări după școală – mă salută cu respect, râd la glumele mele și îmi mărturisesc adesea că așa ceva ei n-au mai pomenit»“.
Aniversăm astăzi șase ani de la această harfă superbă: „O buzoiancă a fost victima unei escrocherii pusă la cale de un individ care s-a dat drept reprezentantul unui centru comercial. Femeia a dat un lanț și o verighetă de aur pentru un aparat de masaj și o răzătoare. Ea nu poate explica ce a fost în capul ei, dar precizează că bărbatul care a înșelat-o «arăta foarte bine, chiar impecabil». Escrocul a păcălit-o pe femeie că aparatul de masaj a fost premiat de însuși Raed Arafat. Răzătoarea a fost mai mult ca un bonus“.
Sâmbătă, 25 februarie
Pe domnul Șora l-am văzut o singură dată și nu am vorbit niciodată. Avea o sută de ani și mergea cu metroul. Venise toamna și purta pălărie. Era, pesemne, octombrie. Eram la Piața Romană. Era aglomerat în metrou, domnul Șora părea să fie singur, nu cred că în clipa aia călătorea cu cineva, că era însoțit. Sau nu mi-am dat eu seama. Era de o eleganță care contrasta izbitor cu restul oamenilor din subteran, de parcă venise din alt secol, ceea ce era adevărat.
Era și o oră la care metroul era plin de adolescenți, de tineri, de studenți și domnul Șora îi privea și zâmbea într-un fel pe care nu l-am uitat, ca și cum era plin de înțelegere față de zgomotul acela tineresc, căci erau și foarte gălăgioși. Părea și singurul dintre noi care ajunsese deja la suprafață.
Chiar dacă nu aș fi știut cine e, omul acesta oricum rămânea cu tine, era pur și simplu din alt film, un altfel de om, dintr-un alt material uman, dintr-o altă epocă, era diferit și se vedea că era mai bun.
Stăteam amândoi în picioare și ne țineam de barele metalice. Metroul era, cum spuneam, teribil de aglomerat. Nu părea să fie deranjat de acest amănunt, ba chiar dimpotrivă. Mi-am zis în gând: iată un om care iubește viața așa cum e ea. L-am salutat din cap, a continuat să zâmbească, eu am coborât la Universitate și domnul Șora a mers mai departe și asta a fost tot.
Vineri, 24 februarie
Nu știu de ce, dar uneori regret că nu e și Ciolacu doctor. Era frumos ca Marcel să fie doctor în economie, în finanțe, în portofele, ceva.
De unde avea consilierul PSD apă caldă să facă duș cu ea? Apă caldă? În sectorul 1 al capitalei României? Mai rar.
Dormi liniștit, doctorii Ciucă și Bode guvernează pentru tine.