Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Scriitorii și publicul  -  

Din când în când pe rețelele sociale se deschide obsesiv subiectul apetenței pentru lecturi a românilor, eventual în compara­ție cu alte națiuni. De fiecare dată, deși m-am obișnuit cu comentariile, majoritatea previzibile, nu mă pot stăpâni să nu le urmăresc unul după altul. E un subiect sensibil, care mă zgândărește.

În ultima vreme am detectat o ușoară, dar constantă nuanțare a atitudinilor: dacă de obicei comentatorii deplâng calitatea (proastă, desigur) a învățămân­tului românesc, care distruge inteligențe (!), sau revitalizează în cheie cioraniană excepția culturală românească (vai de curul meu, vai de cozonacul meu, cum sintetiza această viziune eseistul ieșean Luca Pițu), mai nou s-au înmulțit comentariile care transferă parțial responsabilitatea – că nu-i pot spune „vină“ – și asupra scriitorilor români, care nu știu sau nu pot să scrie pe gustul și înțelesul publicului larg. Ideea nu e absurdă și merită comentată: dacă autorii, izolați în turnul lor de fildeș sau de ciment dintr-un apartament de bloc, concep opuri joyceene ori proustiene, poeme absconse și încifrate, care pretind să fi citit trei biblioteci de literatură și filosofie pentru a le înțe­lege, cum să-i stârnească interesul pentru literatură omului normal? Altfel spus, românii citesc puțină literatură (română) pentru că scriitorul autohton nu scrie cu gândul la ei, ci la empireul nemuririi artistice. Asta spre deosebire de scriitorii străini, care cunosc publicul mai mult decât cei din România, îi înțeleg gusturile și știu să își pună mesajul artistic într-o formă plăcută, agreabilă, captivantă. În esență, cam asta e ideea ce mi s-a părut că se insinuează treptat în comentarii.

Argumentația e tot o versiune a complexului de inferioritate autohton, doar că accentul se deplasează de la un public presupus neinstruit (ceea ce e o exagerare) la un creator presupus elitist (ceea ce s-ar putea să fie tot o exagerare). Sigur, scriitorul, artistul în general, elitist prin însuși actul creației, ar putea afirma că arta lui e, știu eu, o formă de confruntare personală cu lumea și existența, o încercare de a explora ființa și misterele ei în moduri nemaiîntâlnite până acum, că produsul artistic nu trebuie legat neapărat de numărul de cititori ori de cifrele de vânzări. La urma urmei, van Gogh n-a pictat pentru publicul larg, n-a făcut tablouri în serie cu cerbi în pădure sau cadâne pe covoare, nu și-a comercializat arta – și totuși azi lu­crările lui se vând cu sume între zece și o sută de milioane de dolari. E drept, sunt cumpărate tot de un public elitist și avut (poate și snob), numai că, din perspectiva artistului, destinul operei sale, odată realizată, e deja o altă problemă, care poate că nici nu-l mai interesează. Dar oare așa să stea lucrurile și cu scriitorii – cu scriitorii români – cu majoritatea scriitorilor români, în contrast cu autorii străini traduși la noi?

Îmi amintesc acum cazul prozatoarei poloneze Olga Tokarczuk, tradusă inițial în România la Editura Polirom cu două romane: Călătoria oamenilor Cărții în 2001 și superbul Străveacul și alte vremi în 2002. Ambele volume s-au vândut foarte slab, spre nedumerirea multor critici și comentatori, asta în vreme ce în Franța aceleași cărți se aflau săptămâni în șir în topul vânzărilor de carte. Desigur, după ce autoarea a devenit tot mai vizibilă în spațiile culturale „care contează“, în special în cel anglo-saxon, și a fost recompensată cu premii importante – culminând cu Nobelul din 2018 –, numărul cititorilor a crescut corespunzător și la noi. Nu excesiv, dar corespunzător – după posibilitățile unei culturi ca a noastră: a fost reeditată, i s-au tradus și alte volume… Nu poți să nu te întrebi dacă selecția făcută de publicul autohton nu e făcută prin reflexie, după ecourile succeselor de dincolo de graniță – adică dacă neîncrederea noastră cronică în produsele autohtone nu se extinde cumva și asupra producției artistice. Știu: un film ca Nea Mărin miliardar sau, mai nou, Teambuilding adună mult, mult mai mulți spectatori decât, să zicem, Polițist, adjectiv ori Sieranevada, dar arta are nenumărate forme, inclusiv cea de divertisment, așa cum și gusturile publicului sunt din cele mai diverse. Lipsa unui public de elită pentru arta de elită nu presupune obli­gația scriitorului de a se „vinde“, așa cum presupunea odinioară obligația de a scrie pe înțelesul clasei muncitoare.

Iar eu cred în continuare că literatura română (atât proza, cât și poezia) trece printr-una din cele mai faste perioade ale sale și este de o diversitate și bogăție comparabile cu cea din perioada interbelică, ba chiar la un nivel superior acesteia. Cititori să fie. Dar despre asta o să mai vorbim – cum facem oricum de atâta vreme.