„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Viața e a mea de Emilia Faur, în curs de apariție la Editura Polirom în colecția Ego. Proză.
– Fragment –
— Uite la ei, drăguții, nu că-s drăguți? Vai, ce scumpi sunteți, porumbeilor! Ptiu, să nu vă deochi!
Carla zâmbește timid. George continuă să lipăie la supa de năut cu semințe de susan, specialitatea mătușii. Asta se dă de ceasul morții să-i facă pe toți să se simtă bine repetând obsesiv da’ voi să vă simțiți ca acasă.
Era de datoria lor să se prezinte, așa suna propunerea din partea doamnei Razia, mama lui Georgel, care-l pupă zgomotos pe frunte, în vreme ce ăsta se trage înapoi ca un pici:
— Mamăăă, seriooos, hai, lasă-mă!
Carla zâmbește timid la orice. În ochii lor e, prin definiție, fata ideală. De treabă, la locul ei, fără trecut, mă rog, fără o agendă sexuală notabilă, oricum, nu una pe care s-o fi etalat în vreun fel. Asta e impresia lor. Nici nu manifestă nu știu ce sex-appeal. Poate un soi de fragilitate, care are trecere la mama-soacră. Să o spun pe șleau: pare o sfrijită.
În colțul mesei, în dreptul ușii, stă el, șeful, masculul alfa, regele junglei, capul familiei, bossul, ăla care pune pâinea pe masă, înțelegi ce vreau să zic. La vreo sută de kilișoare, tata Razia arată comic, ca un lup-de-mare cu un anșoa atârnându-i în colțul gurii. Nu bagă pe nimeni în seamă, poate când și când pe soră-sa, căreia îi zice să nu mai facă pe modesta; sau pe soție-sa, pe care o mai trage de mânecă să se așeze dracului jos, că-l ia cu amețeli – are s-o ia la palme mai încolo, clar.
E atmosfera tipică de familie. De masă mare, de sărbătoare. Carlei îi plac groaznic evenimentele astea. Nu atât oamenii, de care-i sătulă până peste cap, cât trosnitul farfuriilor, scrâșnitul furculițelor, clinchetul paharelor. Gălăgia surdă a întâlnirilor. Mirosul amestecat de găteală, prăjeală, maioneză cu lămâie, mujdei. Masa încărcată cromatic. Geometria bolurilor și-a cuburilor din salata de boeuf. Chestiile mici. Un sâmbure de măslină picat din farfurie, o pată de grăsime – astea o liniștesc.
Pipăi broderia rochiei cu vârful degetelor. Ce rochie drăguță a lăsat-o să poarte de data asta. Chiar dacă-i până-n genunchi. Ce bine-i în sânul familiei. O să aibă probabil o seară liniștită. Mai ales că n-a băut nu știu cât, de ochii maică-sii. Poate ajung acasă fără scene, măcar de data asta.
Carla ridică șervețelul între degete și șterse baza paharului. Și-apoi urma de ruj; nu-i place să vadă mâzgăleala aia de pe buze. Tăie atent în carnea de pui, să nu-l zgârie pe creier. Linse lingura de supă fără s-o atingă. Făcuse totul ca la carte.
— Dacă pe mama Razia n-ar fi luat-o băutura, nici n-ar fi văzut că-s acolo. Viața. M-a luat prin surprindere, atâta tot. Da’ a ieșit bine, nu crezi?
Pati i se cuibări pe genunchi. Își mai turnă o gură de cafea. Revedea și acum scena care i-a stricat seara. Momentul ăla când a prins-o de umeri s-o îmbrățișeze și s-o pupe de rămas-bun – Carla și-a strâns brațele cum își strâng melcii coarnele. E timidă, asta trebuie să fie, și-o fi zis viitoarea soacră.
— Porumbeilor! Ce fată drăguță, cât bun-simț, ce noroc pe capu’ lu’ fiu-mio.
Era noroc, ce să zici. Tot noroc cu carul se numea și faptul că n-a îndrăznit niciodată să depună plângere. Nu după ce scăpase de toată nebunia aia de acum doi ani, când mass-media a hăituit-o ca pe-un coiot.
Nu, n-are să mai calce pragul poliției, pentru nimic în lume!
S-o omoare. Ce se poate întâmpla mai rău? O smotoceală când și când. Atâta tot. Nu-i în stare de mai mult. E un laș. O iubește prea tare. Da, da. Ar ucide pentru ea.
— Nu, Pati?
Bătu bine oul, puse sare, piper. Uleiul era încins. Turnă.
— E cea mai gustoasă omletă. Merge la fix cu o cafea neagră.
Zâmbi cu toți dinții. Rana de pe buze se deschise, din nou.
(…)
— Ce garanție am că oamenii nu fac ce fac și eu de obicei? Adică să deschid televizorul, să aud știrea, să schimb canalul sau pur și simplu să-nchid televizorul și să-mi văd de viața mea? Ce garanție am că anunțul meu nu-i unul în șirul nesfârșit de anunțuri de pe Facebook? Că nu se pierde cum se pierd atâtea? (…) Am urmărit de multe ori emisiuni de știri sau, mă rog, de suficient de multe ori cât să știu că după o scenă cu un accident îngrozitor poate să urmeze un clipuleț cu o pisicuță care face nu știu ce chestii amuzante. Că amestecul ăsta de emoție paralizează mintea. Că ajungi numa’ să caști gura, cum ajungi numa’ să dai scroll. Că uiți de la mână pân’ la gură, cum se zice, pentru că îți pierzi… cum să zic… îți pierzi orice urmă de emoție. Te aprinzi aici, te stingi dincolo. Dup-aia simți un gol pe care cauți să-l reumpli cu ceva. Cu ce? Tot cu emoție, că doar de aia ești văduvit. (…)
— Înțeleg. Mi se comunică că trebuie să ne oprim aici, deocamdată, vă mulțumesc pentru prezență (…). Găsiți în partea de jos a ecranului numărul de telefon la care să sunați dacă ați văzut-o pe doamna Pop sau ne puteți scrie pe adresa de e-mail sau pe Facebook, vă mulțumim. Acum dăm legătura la Andreea, care ne aduce ultimele vești din lumea mondenă, Andreea?
CARTEA
„Scris alert, concentrat și fără să-și menajeze cititoarele/ cititorii, romanul acesta feminist (Legatul Angelei) este agresiv cu prostia și comoditatea care se depun (mai totdeauna) în noi. Are ceva din ritmul unui punk rock song: l-am asociat – intuitiv – eticii protestatare proprii activistelor/ artistelor din grupul Pussy Riot. Iar capitolul spectaculos, intitulat (cum altfel?) «Viața e a mea», din partea finală a cărții Emiliei Faur, «panotează» nu doar cei patru pereți (ai unei săli de expoziție), ci însăși condiția femeii în România, cu o luciditate, o tandrețe și o disperare pe care – în același asamblaj narativ/ multimedia – nu le-am mai întâlnit.“ (Ștefan Manasia)
AUTOAREA
Emilia Faur (n. 1991) este absolventă de Filosofie în cadrul Universității „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca. A publicat articole și recenzii, precum și grupaje de proză sau poezie în periodice culturale („Vatra“, „Apostrof“, „Tribuna“). A mai publicat volumul de poeme 21 (Emma Books, 2012). Viața e a mea reprezintă debutul ei în proză.