Mă gândesc iar, în siajul unor comentarii sceptice citite ici și colo pe rețelele sociale, la momentul de acum al literaturii române. Mie, unul – poate din naivitate –, mi se pare unul foarte fast. Există, e drept, voci pesimiste, care afirmă că scriitorii români nu știu să scrie pe gustul publicului autohton, dar, ca de obicei, exagerează. Nu cred că aici se ascunde problema slabei apetențe pentru lectură de la noi.
Din motive profesionale și personale, anul trecut am citit puțină literatură română contemporană. Cărți am cumpărat, e drept, numai că le-am pus pe un raft, la îndemână, și multă vreme acolo au și rămas. Din fericire, după sărbătorile de iarnă am prins câteva zile lungi de concediu, în care m-am repezit la ele ca în vremurile bune. Am citit compulsiv, am făcut binge-reading așa cum se face binge-watching la TV, am stat noaptea până târziu, chiar până la 4-5 dimineața, și, până să intru iar în ritmul normal de lucru, am apucat să citesc o mâna de cărți. Mai toate, de proză; majoritatea, de autori români; toate, apărute recent: toate, dovada că, orice s-ar zice, literatura română contemporană nu e nici inaccesibilă, nici neinteresantă, nici stereotipă.
Am citit Abraxas al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, o carte de peste 600 de pagini, romanul devenirii și degradării lui Michi Lucescu, în care e reconstruită lumea urbană (bucureșteană) a anilor 1980-1990, cu personaje și povești memorabile, recuperând un trecut recent. Dar Abraxas e mai mult de-atât, cum e avertizat cititorul încă de la titlul cu substrat mistic. E o carte cu sertare, cu cinematografe ale memoriei și imaginației în care rulează povești paralele, de la cea a lui Frederic Barbarossa, împăratul Sfântului Imperiu Roman și conducător al celei de-a treia cruciade, până la Ilarie Voronca și la poetul american (cu origini iudaico-românești) Delmore Schwartz. Evident, romanul e încărcat de trimiteri culturale, conexiuni simbolice și narative, dar nu ostentativ – și ele nu împiedică, ci îmbogățesc lectura. Dacă vrei, le cauți, dacă nu, te bucuri pur și simplu de felul cum înfloresc poveștile pe trunchiul cărții. Abraxas emană pe firul narativ principal o melancolie, o tristețe și o dezabuzare care, nu știu cum, reînvie tare bine aerul din România anilor 1990. E un roman-caleidoscop de raftul întâi și ar prinde la orice cititor pasionat.
Apoi am pus mâna în sfârșit pe Noapte plec, noaptea mă-ntorc, romanul lui Florin Lăzărescu. De la el știam la ce să mă aștept, știam că o să citesc cartea pe nerăsuflate și așa a fost: Lăzărescu are un stil acroșant, te prinde imediat, dă viață lumii lui din două dialoguri și trei gesturi ale personajelor. Nu se întâmplă nimic extraordinar în ziua de muncă a lui Pavel, personajul principal, unul din ultimii navetiști de la țară în România postcomunistă și (aproape) postindustrială. Însă tot ce se întâmplă e important, căci Lăzărescu reface, din câteva replici și detalii și dintr-o zi de viață obișnuită, evoluția unei societăți postcomuniste în transformare rapidă, cu învingători și mulți învinși fără vină. Umorul subtil și – aici – blajin-trist al lui Lăzărescu e irezistibil, fiindcă are profunzime: zâmbești și simți un ghem de regret în stomac. Numai scriitorilor de forță le reușește așa ceva.
Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță, l-am dus la capăt într-o noapte. A doua zi l-am răsfoit încă o dată, ca să recitesc unele scene. Adameșteanu e o prozatoare de anvergură canonică și pentru mine cărțile ei au fost întotdeauna o garanție a prozei profunde și de calitate. Nu m-a dezamăgit niciodată. Roman realist (aproape) pur, Voci la distanță ar prinde, cred, la orice fel de cititor. Citind, asculți vocea personajului central, Anda, o femeie la vârsta senectuții, evaluându-și și rememorându-și viața direct ori indirect, de la anii 1980 până la pandemia de coronavirus. Și, ajuns la capătul cărții, îți dai deodată seama că, din fragmente și amintiri, din flashbackuri și flashforwarduri, din anecdote și mici mistere personale sau istorice, romanul prinde curgerea unei întregi epoci, văzută prin ochii părinților de ieri, rămași singuri, cu copiii emigrați în Occident și vieți consumate de istoria mare. M-am și gândit: asta e o carte pe care aș recomanda-o oricui.
Așadar, cărți românești bune se găsesc, ba chiar destul de multe. Nici nu-mi ajunge spațiul să perorez și să conving. Revin săptămâna viitoare.