Botond Nagy este una dintre vocile regizorale speciale ale momentului. Spectacolele sale cochetează cu poezia, cu imaginile cinematografice, cu metaforele care sapă drumul subteran al subtextelor și cu scenele picturale.
Nagy s-a născut în Brașov, provine dintr-o familie conservatoare și a știut, după ce a terminat școala generală, că lumea textelor și nu cea a cifrelor îl cheamă să își facă un rost. Tocmai de aceea a terminat liceul cu profil de teatru în Sfântu Gheorghe și tot acolo, în timpul spectacolului Pescărușul, de Cehov, pe care l-a văzut în clasa a noua, a început să se gândească serios la regia de teatru.
Facultatea de profil a făcut-o la Târgu Mureș, la clasa regizorului Bocsárdi László. Deși inițial își dorea să meargă la București, nu își regretă alegerea nici o secundă. Examenul de licență, spectacolul Shakespeare: HAMLET r e w o r k, l-a susținut în Club 180°. În prezent montează în toată țara, dar și în afară, acolo unde îl duce inspirația și unde găsește oamenii potriviți pentru a-și pune ideile în scenă.
În 2022, Botond Nagy a ajuns și la Iași, la FITPTI, unde i s-a jucat spectacolul montat la Teatrul din Suceava, Întoarcerea acasă, după un text de Matei Vișniec. În discuția pe care am avut-o cu acesta după spectacol, mi-a vorbit despre debutul său în teatru, despre ce îl inspiră și ce îl nemulțumește, despre recunoștință și bucurie, despre poezia vieții de zi cu zi. Deși spune că nici în prezent nu știe dacă face bine ceea ce face, Botond Nagy a lucrat la Suceava cu actorii Teatrului „Matei Vișniec“ pentru a aborda tema războiului și a morții dintr-o altă perspectivă, cea a morților, o temă care zăcea în subconștientul său de la înmormântarea bunicului. Așa că a ales să însuflețească morții pe scenă și felul în care îi tratăm, îi petrecem dincolo. După ce a schimbat rând pe rând decoruri, Nagy a optat pentru simplitatea și puterea de semnificație a obiectelor de strictă necesitate, a gesturilor încărcate de emoții și a minimalismului vizual.
Intrând ca o mână fină în mănușa teatrului postdramatic, Întoarcerea acasă are în structura sa și proiecții video, și songuri, și numere coregrafice, și ieșiri din text. Dar, mai mult decât orice, are emoție. Originalitatea pe care tânărul regizor o imprimă adaptării sale scenice se reflectă atât în structura intimă a personajelor lui Vișniec, cât și în ieșirile din textul dramatic propriu-zis.
Pentru că vede regia de teatru ca pe un puzzle care se face și se desface la nesfârșit, Botond Nagy este mereu în căutarea acelei piese care să îi închidă rama unui spectacol, un micro puzzle din marele puzzle, teatrul.
Cu toții avem unul sau mai mulți oameni care ne motivează atunci când ne alegem o meserie. Ce v-a impulsionat pe dumneavoastră să spuneți da regiei de teatru?
Cred că a fost un suflu al hazardului. Terminasem la Brașov școala generală, nu aveam deloc talent la materiile reale și mama mea a văzut în ziar, într-un anunț al Liceului de Artă din Sfântu Gheorghe, că se organizează examen de admitere pentru clasa de teatru. Eu până atunci nu fusesem în teatru niciodată și am zis de ce nu? Am mers la examen, am luat și treptat s-a produs și tranziția către regie.
Ați avut niște întâlniri care au declanșat reorientarea spre regie?
Da, au fost mulți oameni pe care i-am întâlnit pe parcursul anilor de studiu. Primul impuls foarte puternic mi-a fost dat de un actor foarte talentat, care nu mai trăiește și care avea același nume ca mine, Nagy, Nagy Alfréd. Primul spectacol din viața mea a fost Pescărușul de Cehov, în care el îl juca pe Treplev. A fost ca un pumn în stomac. Acel spectacol mi-a confirmat că teatrul e lumea mea, nu mă vedeam făcând nimic altceva. Am început să merg la teatru foarte des după aceea, vedeam cât de multe spectacole puteam și din străinătate, pe video.
Dar care a fost primul spectacol cu care ați ieșit în public ca regizor, după perioada de formare și învățare?
Un spectacol-examen, Hamlet rework. Într-un ianuarie, am fost la Fabrica de Textile din Târgu Mureș, o fabrică abandonată. Repetam la minus douăzeci și ceva de grade, cu niște studenți. Și pot spune că acolo s-a format o echipă. András Rancz, de exemplu, este video designerul cu care lucrez de atunci și până în prezent. Atunci am simțit pentru prima dată bucuria și nebunia de a lucra la ceva împreună, noaptea, pentru că ziua nimeni nu avea timp. Spectacolul s-a jucat doar de vreo trei ori, cred, dar era ca o mișcare de gherilă.
„Regia este ca un puzzle continuu. Mereu trebuie să caut ultima bucățică“
Când v-ați simțit, totuși, cu adevărat văzut?
Eu nici astăzi nu știu dacă fac bine ce fac. Dar dacă ar fi să mă întorc în timp, cred că este vorba despre unul dintre primele mele spectacole făcute la Sfântu Gheorghe, Domnișoara Iulia cu scene din Tarkovski. Acolo am fost remarcat de nume mari, cum este Gábor Tompa. Acesta m-a invitat apoi la Cluj, unde am montat destul de des o perioadă. După aceea a fost o întâlnire destul de interesantă la Reactor de creație și experiment, unde am făcut All Over Your Face, un performance cu care ne-am plimbat destul de mult prin țară și care m-a făcut și mai vizibil. Însă toate aceste spectacole menționate, care au beneficiat de foarte multă atenție, au fost pentru mine niște încercări. Nu știam exact ce vreau să fac. Simțeam doar o nevoie puternică să ajung la esența acestei meserii. Căutăm surse de inspirație care să mă și intrige în același timp. Așa s-au născut multe spectacole: Nora, de la Cluj, Întoarcerea acasă, de la Suceava. Pentru Întoarcerea acasă am zis că nu îmi trebuie decoruri. Și de atunci chestia asta mă bântuie, nu mai cred în decoruri. Spațiului noi îi dăm o semnificație, o puritate. Puritate este și puterea de a contempla asupra murdăriei. Regizorii pot crea spații care dau frâu liber unor energii care să nască ceva între actori și public.
Aveți influențe ca regizor?
Pot spune că Andrei Tarkovski, Alexander McQueen sau János Pilinszky m-au influențat.
Când vă alegeți un text mergeți spre anumiți autori sau puteți să lucrați pe orice idee?
Mă interesează textele care îmi aduc aminte de toamnă. Toamna este atât de trecătoare, la fel ca viața. Să rămâi uimit ca un copil zi de zi față de lucrurile mici este esența vieții în care eu cred. Mă provoacă abordările dramatice care nasc și subtexte sau întrebări de genul: există fantome? Eu am făcut spectacol și dintr-o idee de la mare, de exemplu. Sau mergând la toaletă și fiind atent la atmosfera din jur, la cum curge apa. Așa am creat Talking Toilets. Sunt atâtea toalete prin care trecem zi de zi și cine știe câte lucruri importante s-au întâmplat în toaletele lumii. Eu sunt un regizor care face foarte multe legături, pornind de la tot felul de contexte. Metaforele mă incită, simbolurile pe care le deslușesc în viața de zi cu zi. Regia este ca un puzzle continuu. Mereu trebuie să caut ultima bucățică.
Aveți un autor de teatru la care reveniți, ale cărui texte le revizitați?
Mă feresc să dau exemple. Cred că textele nu sunt un tovarăș bun de drum pe termen lung. Cuvintele ne înșală de foarte multe ori. Eu mă întorc la mare în fiecare vară și acolo ceva se întâmplă. În întâlnirea asta cu marea cred. Mă bulversează ceva și apoi textele, gândurile, ideile, imaginile pur și simplu mă găsesc. Totul este de fapt foarte organic, în momentul în care ne interesează să vorbim despre ceva. Sunt atât de rare momentele în care suntem cu adevărat sinceri, când pur și simplu ne iertăm pe noi înșine, ne uităm în oglindă și spunem „te-aș îmbrățișa, cu toate prostiile pe care le faci!“.
Asta este una dintre dramele omului modern, nu își poate ierta imperfecțiunea. Însă eu cred foarte tare în poezie. Poezia încă are puterea de a schimba, de a salva. Poezia conține viața însăși. Fiecare moment al existenței poate fi poezie.
Când vă hotărâți să faceți un spectacol, care este drumul de la idee la montarea propriu-zisă?
De exemplu, înainte de a monta Întoarcerea acasă la Suceava, după un text al lui Matei Vișniec, eram acasă la Brașov. M-am speriat foarte tare când dramaturgul însuși m-a sunat. Când mă apropii de un text pe care vreau să îl fac, totul se transformă într-un meci de ping-pong între mine și material. Uneori simt că poate este altceva și eu sunt doar un pod între acel text și un alt univers. Revenind la Suceava, acolo am avut mare noroc, totul s-a legat organic. Nici nu înțeleg cum am ajuns de fapt la o esențializare și a spațiului scenic, și a textului. Consider acel spectacol o creație foarte curată. Am avut noroc foarte mare și cu actorii care au crezut orbește în mine, deși am schimbat de atâtea și atâtea ori totul. Fiecare spectacol este ca executarea unui penalti în fotbal, cu presiunea de a nu rata poarta pe deasupra capului.
Pentru că spuneți că ați schimbat de foarte multe ori totul în Întoarcerea acasă, când ați simțit că până la urmă vă va ieși, ce v-a curmat îndoiala și v-a dat încredere să mergeți până la capăt cu o idee?
Am simțit că sunt pe drumul bun în momentul în care mi-am amintit cum la înmormântarea bunicului meu am luat pământul și l-am aruncat peste sicriu. Atunci am realizat că știu despre ce vreau să vorbesc în acest spectacol, că îmi este familiar sentimentul care va pluti în aer pe parcursul întregii reprezentații. Mai mult nu știu să spun, nu calculez totul matematic ca un mogul sau ca un patron de restaurant.
Aveți un ritm de creație?
Nu fac mai mult de trei spectacole pe an. Regia este ca un proces de curățare, ca o meditație, se adună în munca mea atât de multe sentimente și energii, încât după premieră stau două săptămâni și nu înțeleg nimic din viață.
Tocmai de aceea, v-aș întreba care este relația dumneavoastră cu un spectacol, după premieră? Mai mergeți să îl revedeți?
Nu prea, rar se întâmplă. Cred că atingerea unui regizor se termină în seara premierei. Eu, cel puțin, simt că trebuie să merg mai departe. Nu îmi place să revăd. Este ca și cum ai revizita același muzeu de nenumărate ori.
Se întâmplă să vă întristați atunci când un spectacol este îngropat înainte de vreme?
Da, este o tristețe care apare, mai ales când știi cât de mult ai lucrat și cât de mult te-ai frământat, ai căutat într-o direcție. Este și tristețea unei echipe, pentru că lucrezi foarte îndeaproape cu niște oameni. Dar, până la urmă, este ca escaladarea unui vârf montan. Ajungi sus, este foarte frumos acolo, dar nu poți sta foarte mult pentru că îngheți.
Vă place să mergeți să vedeți și spectacolele altor regizori?
Da, mi se pare important. Urmăresc mai ales regizorii din afara țării. Merg să le văd spectacolele acolo unde le montează sau în festivaluri, depinde. Mi se pare foarte mișto atunci când văd un spectacol și devin gelos admirativ. Dar eu personal în filme și în picturi găsesc mai multă regie, mă uit înspre ele cu mai multă admirație.
În afară de mare, film și pictură, ce vă mai inspiră?
La mare nu îmi vin idei neapărat. Acolo simt că pot face loc pentru niște idei, pentru niște sentimente. Eu cred acum mai mult în întâlniri. Acestea creează contexte.
Pentru ce idei, spectacole a făcut loc marea anul acesta?
Montez tot un text al lui Matei Vișniec la Teatrul Național din București. Îmi închei stagiunea cu Electra, la Teatrul Maghiar de Stat, o Electră pentru care m-am inspirat mai mult din Jung decât din tragedia greacă.