„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba de Jonathan Freedland, traducere de Roxana Truța, în curs de apariție la Editura Polirom.
– Fragment –
Auschwitzul nu-și pierduse scopul inițial, cel trasat de Heinrich Himmler. Chiar dacă acum lagărul era însărcinat cu uciderea în masă, proprietarii săi naziști erau în mod limpede hotărâți ca acesta să continue să servească drept centru economic și să scoată profit chiar și din noua sa misiune.
Căci Kanada era o întreprindere comercială. Fiecare articol care nu era deteriorat era colectat, sortat, depozitat și reambalat pentru consumul intern în Vaterland. Într-o singură lună, 824 de containere de marfă au fost duse cu trenul din Auschwitz în Reich, acestea fiind numai transporturi cu textile și bunuri din piele. Walter putea vedea cu propriii săi ochi acel trafic, căci în fiecare zi lucrătoare sosea câte un tren de marfă care urma să fie încărcat cu bunuri furate. Luni, putea fi vorba de cămăși bărbătești de calitate superioară; marți, paltoane de blană; miercuri, haine pentru copii. Nimic nu era irosit. Chiar și hainele ce nu mai puteau fi folosite erau sortate și clasificate: clasa întâi, clasa a doua, clasa a treia; fiind cele mai proaste, hainele din ultima categorie erau expediate la fabricile de hârtie, unde fibrele urmau să fie reciclate. Dacă un obiect prezenta fie și un minim de valoare, naziștii îl foloseau. Crima și jaful mergeau mână în mână.
Unele dintre aceste bunuri urmau să fie distribuite gratuit germanilor nevoiași, poate prin Winterhilfeswerke, fondul de ajutor pe timp de iarnă. Unei mame din Düsseldorf, al cărei soț era plecat să lupte pe frontul de est, îi putea fi ridicat moralul odată cu sosirea unui palton gros de iarnă sau a unor pantofi noi pentru copii – atât timp cât ea nu privea prea atent la semnele ce indicau locul din care fusese ruptă steaua galbenă și nici nu se gândea prea mult la copiii care mai purtaseră acei pantofi.
Pe lângă îmbrăcămintea și lenjeria intimă pentru femei sau hainele pentru copii, nemții de rasă pură rămași acasă erau eligibili pentru a primi pilote, cuverturi, pături de lână, șaluri, umbrele, bastoane, termosuri, apărătoare pentru urechi, piepteni, curele de piele, lulele și ochelari de soare, precum și oglinzi, valize și cărucioare – toate acestea din bogata rezervă care îi atrăsese privirile lui Walter. Erau atât de multe cărucioare, încât numai transportul unui singur lot pe câteva sute de metri, până în stația de mărfuri – împinse așa cum se obișnuia la Auschwitz, și anume în rânduri de câte cinci –, dura o oră întreagă. La rândul lor, coloniștii etnici germani din teritoriile nou-cucerite puteau primi și ei o mână de ajutor sub forma unei piese de mobilier sau unor obiecte de uz casnic, poate oale, tigăi și tacâmuri. Victimele care își pierduseră locuințele în urma bombardamentelor Aliaților erau și ele considerate demne pentru a profita de prăzile din Kanada: puteau primi fețe de masă sau ustensile de bucătărie. Ceasurile de mână, ceasurile de perete, creioanele, aparatele de ras electrice,
foarfecile, portofelele și lanternele, dacă era necesar, erau reparate și trimise trupelor pe front. Nu trebuiau uitați nici piloții avioanelor de vânătoare din Luftwaffe: li se dădeau stilouri dintre acelea cu care evreii își consemnaseră cândva gândurile.
Unele obiecte își găseau pe loc un nou stăpân. Acei SS-iști care își permiteau făceau câte o vizită în Kanada împreună cu soțiile lor, servindu-se din mulțimea de lucruri de preț cu orice le plăcea, fie că era vorba de un portțigaret elegant pentru el sau de o rochie șic pentru ea. Locul era înțesat cu obiecte de lux pentru toate gusturile. (…)
Afacerea era profitabilă pentru Reich. În fiecare lună, în jur de douăzeci de geamantane doldora cu averile celor uciși, însoțite de lăzi pline cu și mai multe obiecte de valoare, erau încărcate în camioane și, escortate de gardieni înarmați, erau duse la Berlin, la sediul central al SS-ului. Destinația era un cont dedicat la Reichsbank, aflat sub numele unui individ fabulos de înstărit și totalmente fictiv: Max Heiliger. (…)
Orice proteză de mâini sau de picioare găsită la un cadavru era deșurubată și colectată pentru reutilizare sau repunere în vânzare. Totuși, cel mai profitabil se dovedea a fi un bun intern. Unor membri din Sonderkommando le revenea sarcina să le deschidă morților gura, adesea încă plină de spumă, și să verifice dacă au dinți de aur. Dacă vedeau vreunul, îl smulgeau cu un clește. Era o muncă grea, întreruptă de pauze regulate în care „dentiștii“ se opreau să vomite. Însă dinții de aur s-au tot adunat. Între 1942 și 1944, în seifurile de la Reichsbank au fost depuse aproximativ șase tone de aur dentar. Per ansamblu, o „Listă de bunuri evreiești primite pentru a fi livrate“ compilată la începutul lui februarie 1943, internă și strict secretă, estima că, în anul precedent, prada din arhipelagul lagărelor de exterminare operate de naziști în Polonia ajunsese la 326 de milioane de Reichsmark: în valuta americană de la începutul anilor 2020, ar fi însemnat două miliarde de dolari.
CARTEA
Bestseller „The Sunday Times“
În aprilie 1944, Rudolf Vrba, un adolescent de 19 ani, și camaradul său Fred Wetzler au fost printre primii evrei care au reușit să evadeze din lagărul de la Auschwitz. Strecurându-se pe sub gardurile de sârmă electrificate și printre șirurile de turnuri de pază, ferindu-se de miile de SS-iști și de câinii lor, au străbătut mlaștini și păduri, au traversat munți și râuri și au izbutit să ajungă în libertate. Misiunea lui Vrba, asumată de el însuși, era să înștiințeze lumea despre adevărata față a Auschwitzului.
La Auschwitz, Vrba a fost martor direct al fiecăreia dintre etapele cumplite ale morții industrializate. Cu cât vedea mai multe, cu atât îi sporea dorința să-i informeze pe evreii din Europa despre soarta ce îi așteaptă, o soartă pe care nemții reușiseră s-o tăinuiască.
A memorat fiecare detaliu, riscând totul pentru a culege date cât mai complete despre Soluția Finală. După evadare, Rudolf și Fred au redactat un prețios raport de 32 de pagini care a ajuns în cele din urmă la Roosevelt, la Churchill și la papă, salvând astfel de la moarte 200.000 de evrei.
Povestea extraordinară a vieții lui Rudolf Vrba este cea a diferenței dintre cunoaștere și ignoranță, dintre adevăr și minciună, care adesea poate să însemne și diferența dintre viață și moarte. E o poveste din trecut, dar care își află ecou și astăzi, sugerându-ne cât de multe se pot face pentru supraviețuire în loc ca omenirea să-și contemple posibilitatea propriei distrugeri.
„O lectură pasionantă, o mostră de povestire moral admirabilă și o lucrare de cercetare istorică a Holocaustului… o carte pe care n-am putut s-o las din mână.” (Simon Sebag Montefiore)